Piesă în cinci replici

sau
CAMERA 200 și ceva

Personaje:
Florina – studentă la actorie anul III
Teo – studentă la actorie anul II
Leta – studentă la regie anul II
Boghi – studentă la actorie anul I; numele care îi va fi folosit pe parcursul întregii piese va depinde de competența mnemonică a celorlalte personaje. Variante acceptate: Bughi, Bobughi, BoghiBughi (legat, pe aceeași respirație).

Cameră de cămin. Ușa de la intrare dă într-un hol plin de haine și în niște aberații mâzgălite pe foi albe. Lângă broasca cu cheia absentă a Florinei, stă tipărit “Ion Vartic”. Această inserție scenografică poate fi interpretată ca “examen la Vartic”, “fă xerox la Clanul Caragiale” sau “Ion Vartic este cheia”.  Camera e mică, cât să încapă pe lungime două paturi și un firgider. 3 paturi normale, îmbrăcate 1. într-o lenjerie nespălată de pe 3 decembrie (Leta), 2. într-o lenjerie porno din mătase SH-albastră (Teo),3. într-o lenjerie verde în contrast puternic cu pijama roz bombon (Florina). Un pat suprapus, unde sus, domnește o lenjerie albă și relaxată (Boghi/Bughi).  Frigiderul e animat de un regim de slăbit, unul de ulcer, un program de la teatru de anul trecut  și o fotografie dintr-un birt comun care provoacă adesea insomnii. Stă în puterea regizorului să hotărască cui îi aparțin aceste urme de personalitate.
Miezul nopții.

Teo, venind cu vasele spălate de la bucătărie, pare că a avut o discuție lungă cu ea în timp ce-și curăța farfuriile. Are o intrare dinamică ce sparge liniștea camerei.
NOTĂ:  Actrița ce va interpreta acest personaj trebuie să-ți găsească un defect de vorbire definit prin sacadarea sistematică a cuvintelor și accentuarea aleatorie a unor silabe. A nu se complica cu găsirea unui sens în construirea personajului.

Teo:  Ia să nu ne mai dăm atâta în spectacol !

Florina:  Asta-i cam greu, că suntem actori.

Boghi: Cine se dă în spectacol?

Leta pare că i spune  Florinei în gând, arogantă  “Ești studentă, nu actriță. Fițe de anul trei.”. Rămâne cu fața neutră, pare nervoasă că Florina îi folosește din nou spirtul, tocmai prin faptul că o ignoră. Florina, cu o lejeritate caracteristică, nu bagă de seamă acest lucru.
NOTĂ:  Actrițele care vor juca rolul Letei și al Florinei  trebuie să înțeleagă  că între cele două nu există niciun conflict interior ascuns. Leta doar pare arogantă iar Florina pur și simplu nu-și cumpără spirt.

Teo: Ia să terminăm cu această disucuție!

Uscătorul de păr pe care Boghi îl folosește relaxată  ascunde orice urmă de răspuns la întrebarea pe care a pus-o Teo după ce a încheiat marea polemică ce tocmai avusese loc.  Seara se lasă cu discuții mici despre Dottore, despre profesorii care te încurajează și cei care nu fac asta, despre cât de bine e să ți se dea aripi și despre reversul medaliei.
NOTĂ: A nu se da nume de profesori într-un posibil spectacol, oricât de curajos și-ar propune regizorul să-l monteze.

Florina dă sfaturi prețioase, Boghi/Bughi ascultă relaxată, Teo mâhnită se întreabă dacă știe cineva în casa asta să împletească spic, cu o explicație autentică despre cum măcar frumoase am putea fi, dacă interesante nu.

Teo (după un timp): Offff!

NOTĂ: Actrița care o va interpreta pe Teo poate introduce interjecții apatice și în alte momente. Acestea pot fi urmate de un râs prelungit  cu înțeles strict personal.Actrița care o va interpreta pe Boghi trebuie să aibe în sânge o relaxare de nemistuit. Dacă actrița îl va întreba pe regizor “Și eu ce fac pe replica asta?”, i se recomadă regizorului să-i dea ca acțiune primordială savurarea unei ciocolate. Două. Trei. A nu se feri de “Du-te până la capăt!!!”. Să fie 100 de ciocolate!

Florina se refugiază la un Sailor Moon. Din când în când se nasc discuții banale. Spectatorii pot doar să audă o rumoare feminină în paturi de cămin. Teme de discuții pentru eventuale exerciții de improvizație:

1. Mă las de teatru
2. Vai, vai!

Spectacolul se termină în sunet pregnant de frigider.

 

peron

2011 mi-a dat multe, extrem de multe vise.  70 % au fost legate – direct şi fără aluzii criptice – de mixtura asta dintre lumi şi oraşe pe care o trăiesc de un an şi un pic. Prin urmare, am tot visat gări, trenuri şi căi ferate. 25% au fost legate de zboruri neduse până la capăt iar câteva legate de prieteni. Am avut doar un vis apocaliptic în care mă întrebam patetic de ce dracu am făcut teatru dacă tot mă invadează elefanţii. N-am încercat să-mi răspund la întrebare dar am aruncat o privire la tot ce a fost în mintea mea ca să-mi dau seama de tot ce a fost sub tălpile mele. 

O gară părăsită cu un bar din care mi s-a furat geanta (adică identitatea!). Un tren de 7 stele în care făceam duş şi mâncam bine (o proiecţie optimistă marcată de vise şi visuri semnate CFR). Un joc 2D în care protagonistul era nevoit să spargă nişte ziduri ca să ajungă…la gară! Şine ruginite, călătorii lungi, controlori sexi, agresivi sau ca proiecţie a nu ştiu cărui bunic, drame, emoţii şi întâlniri dese cu străbunica. Înspăimântător, dar nu pentru mult timp, a fost transformarea viselor erotice pe care le aveam regulat şi până deunăzi în cele mai cinstite locuri (pat, covor, masă, parc) în vise erotice pe un peron sau, de cele mai multe ori într-o haltă a copilăriei mele.

Am tras evident concluzia, deloc pripită,  ba de care sunt foarte mândră, că aşa viaţă, aşa vise. Nu am căutat niciodată interpretări. Ar fi fost de-a dreptul jenant să mă întreb ce înseamnă una sau alta de vreme ce multe din aceste vise au apărut în tren sau în gări în care a trebuit să aştept. Traducerea e simplă. Visele mele sunt episoade din viaţa mea feroviară, transcrise în reluare cu o regie slab suprarealistă.  Altele sunt oglindiri ale unor dorinţe pe care le cunosc şi recunosc, frustrări pe care le cunosc…şi atât, iar de cele mai multe ori sunt gânduri pur şi simplu proiectate imagistic în câteva secunde de vis. Imaginarul meu oniric e destul de sărac, viaţa mea fiind monotonă şi evident, în ritmuri sacadate de cale ferată.

La cele 70 % vise feroviare se adaugă 25% visele în care îl am pe Flubber sub tălpi. Nu zbor, merg înalt. Original. A merge înalt se poate traduce prin atitudinea mea, des arogantă, asupra muritorilor, sau prin aspiraţiile mele nu prea mari- că nici nu zbor, nici prea mici- că nici nu stau. De cele mai multe ori în aceste salturi cu tendinţe inutile îmi pierd telefonul. Din nou, banalitatea este evidentă, gradul de previzibilitate ridicat. Doar când sunt în pădure şi zburd din salcie în salcie se simte lejeritatea cu care mai tratez  o problemă sau alta, cam singurul lucru bun din cotidian care apare şi în vis. Mai există şi un 4,9% legat de prietenie şi poveşti. Aici e tărâmul pe care l-am visat de când mi-am făcut majoratul (singurul moment în care toţi prietenii şi amicii se strădueiesc să se suporte între ei de dragul tău). Toţi ai mei din toate lumile, fomează cea mai mare şi simpatică şi de încredere gaşcă din lume, spulberată de obicei de un tren sau de o gară care ia foc.

Şi…în fine, 0,1 % din visele mele din acest an  reperezintă  sfârşitul lumii. 2011 mi-a dat un singur şi unic vis cu isprăvirea, cum ar spune moldovenii. Dar cum treaba asta e treabă serioasă şi cum nu se glumeşte cu aşa ceva voi lăsa totul în taină. Interpretările de soi sunt interiorizate iar imaginile visului, care nu era nici pe departe un coşmar, vor fi cât de curând regăsite, cine ştie…într-un spectacol. Asta după ce voi monta, cu real succes, un text dramatizat după Viaţa pe un peron a lui Octavian Paller.

Vise constructive!

 

5

Când George și Diana și-au prins mâinile pe sub o masă pătată de povești rockeriste, barul primelor noastre țigări s-a transformat într-o ulcică de vin fiert, băută cu frica unei amețeli  de 17 ani. Când privirile lor se întâlneau doar în buricile degetelor, discuțiile despre Marquez erau un pretext pentru ce urma să se întâmple. Când George se gândea la Pleșu și Diana la mine, era o vreme de căcat. Când Diana evita să vorbească despre George, iar George  vorbea despre mâinile ei,  vremea  se transforma într-o poezie timid scrisă în vis de filosof modest. Dar când Diana și-a pus capul pe tejgheaua curățată pe bani puțini de George, era ceva mai cald. Ea purta o eșarfă albastră, el încă-și purta părul în coadă. Se umflau inimi de bucurie, de ciudă sau de frică din partea mea, a ta și-a altora. Se întâmpla să nu mai știm dacă desenul ăsta  cu un băiat și cu o fată e ce trebuie să fie. Dar când Norah Jones a început să cânte, când caietele se umpleau de scrieri, când camera cu draperii s-a făcut mov, când chiulurile deveneau o colecție de sentimente, totul a devenit clar ca în filmele cu happyend în care nimeni nu greșește cu nimic. Când George a greșit,sau Diana a greșit vremea era fără umbră. Curînd însă din cald s-a transformat în cald, mai cald, mai lung, mai leneș, mai bine, mai clar, mai justificat, mai sigur, mai îndrăzneț, mai plauzibil, mai curat, mai just, mai simplu, mai amplu, mai cald, din ce în ce mai cald. Când George și-a deghizat frigiderul în Tristan Tzara iar Diana a cusut perdele în aceeași  încăpere s-a făcut lumină; s-au deschis geamurile, s-au primit prieteni, s-au cumpărat boxe,  s-a mâncat tot din farfurie, s-a stricat centrala, s-au gătit fursecuri și nu s-au mai pus întrebări.

Când intru într-o casă în care n-am mai fost, mă gândesc ce țevi ar picta Diana, unde și-ar pune George pickup-ul și unde ar putea instala o saltea pentru mine. Unde ne-am bea cafeau dimineața, unde i-ar sta bine Gabrieluștei să fumeze un pachet de țigări în timp ce-și  veghează  prietena în spuma înjurăturilor aferente unui proiect important, unde ar putea să spună Ali povești fără coadă, în ce unghi Radu și Elena ar putea să se contrazică,  unde aș putea să dansez eu  și ce anume poate fi transformat într-o masă de poker.

Când scriu acest post cu vădită dedicație, mă gândesc cum aș putea…nu știu exact la ce mă gândesc.

Dragii mei,

Prietena voastră strângătoare de dopuri, cu responsabilități civice acute, cu pocăința existenței și fără de gânduri inteligente vă dă-n baftă de minunați și vă cam pupă!

La mulți ani!

 

în timp ce ea fierbea ouă

el o iubește. ea a scăpat.
el vorbește. ea bea apă.
el face pauze lungi. ea clipește des.

“citisem eseul tău și mi-am adus aminte de-o tipă. da’ nu de-asta sunt supărat. e bine, sănătoasă, voioasă, poate intră la unatc. alta era ideea. văzusem că ești fericită. nici eu nu știu care-i problema. oricum, mulțumesc că m-asculți. e bine. nu vreau să fiu în pielea ta. una peste alta, cum zicea andreea, nu mai știu… truism parcă a zis și am certat-o, ce-i ăla truism și așa mai departe. tu? bine, sănătoasă? nu-i așa că n-apuci să te căiești? eu pot să dau afară pe ușă păcat. trebuie doar să ies la o plimbare. nu-ți trebuie nimic de jos? de fapt nu mai vreau să pun nimic pe aragaz. am câteva răspunsuri, să știi. la grădiniță mi-a plăcut galbenul, apoi albastrul, apoi educatoarea. ramona spunea că pastele sunt mâini lungi de plantă, dar nu știa ce plantă. eu i-am zis că are mâinile transpirate și poate că ar trebui să-și amintească să stea mai mult acasă. nu-mi plăceau deloc pastele cu nucă. alo! nu, greșeală. ce stânjenitor a fost când ne-am întâlnit. mai știi? îmi înghețase mâinile și tu ai început să-mi lingi câte un deget în timp ce-mi povesteai de stănescu și nu mai știai niciun vers. era cam ca acum. am vorbit și despre concentratrea buzelor lui marius mihalache, despre cremele de față, despre sacrificiu, despre durere, despre nisipul din leptopul tău…ai grijă cu ibricul ăla. n-am vrut să vorbesc atât de mult când am găsit pisica, doar că părul ei îmi amintea de mama. și ea tăcea mult. era cam ca acum. gata e prea frig afară. primesc ce mi se dă, reacționez uman și mai puțin eroic. mă ierți? fierbe. număr: 100, 99, 98, 97, 96, 95… “

 

Ce-am făcut de FNT 2011

Dragul meu,

Nu sunt tocmai cel mai bun informator pe care poţi să îl ai în ceea ce priveşte FNT-ul de anul ăsta. Cum se întîmplă ca Bucureştiul să-mi fie acasă, excursia mea de 10 zile s-a demonstrat a fi – într-un final- o ocazie bună de stat în casă cu minunăţiile mele de prieteni. Am preferat să dansez în fiecare dimineaţă la cafea pe tot felul de muzici împreună cu Dudu şi cu Gg care mi-au creat fără să-şi dea seama un cuibuşor plin de lumină. Tot felul de lumină, ştii tu la ce mă refer. Prin urmare am spus NU la toate Divanele FNT din fiecare zi de la zece. Nici nu eram prea curioasă să aflu de ce au ales unii oameni teatrul (ceva în genul ăsta se numeau întîlnirile cu artiştii). Am hotărît noi la un moment dat că e penibil să aduni nişte oameni şi să te urci pe un piedestal ca să explici De ce teatrul, nu? No…cam din acest motiv dimineţile cu cearșafuri peste cearșafuri mi s-au părut muuuult mai atractive.

Am fost în schimb la Trei surori a lui Andrei Şerban (spectacolul de la Budapesta)…dar am plecat puţin dezamăgită. Poate şi pentru că am îngheţat de frig în sală. Ştii că TNB-ul e în renovare, prin urmare Sala Mare, deşi e în funcţiune, nu mai e şi încălzită. Oricum, Alice Georgescu nu părea, la deschidere, foarte îngrijorată de treaba asta. Cică îi aduce aminte de vremurile comuniste cînd se stătea cu paltonul în sală. Mă rog, mie nu are de ce să îmi aducă aminte. Poate doar de Faustul de la Sibiu pe care l-am văzut cînd ningea afară. Continuu să nu înţeleg cum se poate să ai spectacole de o asemenea grandoare dar să nu te gîndeşti că şi actori şi spectatorii crează un pseudo spectacol de aburi reci.

La ce am mai fost…La Absolut de la Teatrul Act, cu Marcel Iureş. Ce să zic… Dabija ăsta îmi place din ce în ce mai mult. A făcut şi la Cluj un spectacol, Florenţa sunt eu, savuros. Atîta bătaie de joc constructivă, faţă de religie, faţă de relaţia femeie-bărbat, actor-spectator, actor-creator, om-ţară, bărbat-război… rar mai vezi. Dacă mai ajungi vreodată prin Cluj, e cam singurul spectacol pe care ţi l-aş recomanda cu drag; și Insula, spectacol-concert, semnat Ada Milea.

Revenind la FNT, am văzut un spectacol de la Iaşi, TV for Dummies - Un spectacol pentru 100 de telecomenzi ( text de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov) în regia Ioanei Păun. Intersant dar deloc, absolut deloc pe gustul meu şi asta pentru că nu am fost un spectator vizat de mesajul întregului concept. Cum nu mă uit la televizor şi nici nu vreau să înţeleg televiziunea sau să accept că existenţa ei distruge creiere, nu prea pot să înţeleg de ce ai vrea să faci un spectacol pe acestă temă. Am înţeles însă de pe site-ul teatrului din Iaşi că spectacolul cercetează dinamica între public şi televiziune – cine afectează pe cine? Cine conduce? Cine manipulează? Ce e mai important: informaţia sau impactul? N-am înţeles însă dacă are şi o continuitate acest gen de manifestare, dacă doar ni se arată că da, publicul e cretin, sau dacă se încearcă şi o schimbare în zona asta.

Să trecem însă la nişte lucruri mai neplăcute, cum ar fi conferinţa Caramitru -Mălăele cîte-n lună şi în stele. N-am plecat cu nimic de la treaba asta decît cu certitudinea că nu îmi place Caramitru. Dă, Doamne, ca proiectul pe care îl are – în ceea ce priveşte TNB-ul – să se împlinească!…pentru că e bun! A! Uite că mint. Am aflat în cadrul acestei întîlniri că în 2012 vor fi la Naţional montări Caragiale. Sunt curioasă de Năpasta lui Afrim! O să monteze şi Tocilescu şi Dabija şi Mălăele şi Purcărete, parcă…

Apropo de Purcărete, jur că am vrut să văd D’ale carnavalului…dar nu s-a putut intra. Abia-abia s-a intrat la Felii, spectacol de Lia Bugnar cu Ofelia Popii. Îţi sugerez să citeşti cronicile de specialitate ca să te convingă să te duci la acest spectacol că la cît de insensibilă sunt eu la tema abordată în acest spectacol, e posibil să nu mai vrei să te duci vreodată în Sibiu. Plus că s-ar putea să mă tragă nişte mulţi oameni de urechi că îmi permit să spun tot felul de lucruri aşa că nu zic decît că textul mi s-a părut slab şi cam clişeic, regia la prima mînă, iar Ofelia Popii foarte bună, dar nu în reprezentația la care am fost eu.

Mi-am mai adus aminte de ceva chiar drăguţ. La porţile festivalului a fost un maraton de commedia dell’arte la Teatrul Masca. Foarte bine organizat şi foarte primitori oamenii acolo. Uneori dubios de primitori. Cum noi facem commedia semestrul ăsta, maratonul nu a putut decît să pună o bază bună pentru un start de repetiţii. Doamne, cîte commedii o să fie în iarnă! Şase de la regie şi două de la actorie, o să înnebunim! Adică, sper să înnebunim…

Nu mai am ce să-ţi mai zic despre FNT. M-am şi plictisit să-mi aduc aminte, mai bine ţi-aş spune cum mi-a rîs sufletul vreo cîteva zile cu frate-miu, cu Alioşa, cu Gabrieluşca, Dudu şi Gg. Ha! Vrem să mergem toţi la Paris, aşa o fugă şi mă gîndeam ca tot atunci să iei şi tu un tren de la Strasburg să mîncăm o baghetă franţuzească cu un pate sănătos! Vrei?

Hai ti pup!