Scrisoare către Caragiale

Acest articol a fost publicat în numărul 3 al revistei LeCtura.

Stimate domnule Caragiale,

Nu-mi sunteți deloc drag. Cred că am ajuns să nu vă mai suport. Recunosc, v-am studiat prea puțin ca să vă pot spune asta, dar nu despre opera dumneavoastră este vorba.  De la un timp sunt chiar deacord întru totul că sunteți genial. Mă enervați, deci, ca om. Poate și ca bărbat, dar nu e treaba mea și a nimănui ce aventură ați avut dumneavoastră cu Veronica  sau  ce fel de prieten îi erați lui Eminescu. Lucrurile astea nu vreau să mă influențeze în scrierea mea.  Totuși, vreau să vă spun că nici ca bărbat nu îmi păreți foarte atrăgător. Mustața nu mi-a plăcut niciodată, iar dichisul veșmintelor, cinismul și finețea dumneavoastră  m-au ferit de a mă îndrăgosti. Cu toate astea, am avut câteva sentimente când am aflat de berăriile dumneavoastră. Recunosc, îmi plac bărbații  băutori de bere care  bârfesc literar în cârciumi!

Dar să trecem la subiect, domnule Caragiale. N-am înțeles de ce ați plecat din țară și asta mă scoate din minți. Imediat  după câștigarea procesului de calomnie în urma acuzaţiei de plagiat pentru  Năpasta, ați plecat la Berlin. Ați refuz să vă mai întoarceți vreodată în țara, dați-mi voie să îi spun, a noastră. Țara NOASTRĂ! domnule Caragiale. Țara asta,” țara unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul sunt viţii demne de compătimit”, așa cum îi spuneați prietenului Vlahuță, țara asta este a noastră.

Știți de ce mă enervați domnule Caragiale? Că ați putut să plecați. E invidie, domnule, asta e! Și știți ce mă mai enervează? Epitaful de pe mormântul dumneavoastră! L-am vizitat des, domnule Caragiale. Întâmplarea face să fiți în spatele lui Stănescu și de fiecare dată când fumam o țigară cu el, mă uitam cu coada ochiului la dumneavoastră. Mă încărca! Și vă zâmbeam. De fiecare dată făceam asta, dar nu vă lăsam niciodată să mă vedeți. “Fii, să cultivaţi poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi!” De ce îmi spuneți asta, domnule? Eu un lucru știu foarte bine despre dumneavoastră! Sunteți cel mai logic autor pe care l-am citit vreodată. Dar acum sunteți pe dos. În țara în care “talentul e de compătimit” eu, fiică a pământului ăsta, noi tineri ai plaiurilor, suntem responsabili să cultivăm pământul. Dar cum? Cum când cei care au sămânță cultivă înafara terenului nostru? Nu sunteți deloc  un  exemplu  bun pentru noi… și cu toate astea mă influențați și mă dominați. Ăsta este adevăratul motiv pentru care nu vă suport. Dumneavoastră ați plecat și noi încă vă dăm ascultare. Noi, tinerii cu sămânță, rămânem.

Vă mulțumesc, domnule Caragiale! Mai vreau să știți  că deși sunt tânără și… deși nu m-am lovit încă prea aspru de “aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare”, m-am săturat. Și eu m-am săturat.  Nimic nu se schimbă, domnule!  Așa că, să nu vă fie cu supărare, dar am o mare rugăminte la dumneavoastră.

Vă rog să muriți, domnule Caragiale!

Cu respect, Leta Popescu