Piramida lui Maslow

Dragă domnule Maslow,

Am reușit și trebuie să o mărturisesc fără modestie. M-am actualizat. Am reușit să-mi satisfac toate nevoile primare și totodată să-mi înving toate temerile, toate frustrarile, toate viciile. Am urcat spre treapta auto-actualizării și am devenit un om realist, centrat pe problemă, autonom și spontan. Domnule Maslow, am devenit ceea ce am putut deveni.

M-am lăsat de eclere. Nici să nu le mai văd! Autorespectul nu vine la pachet cu un ecler cu blat fraged, cu miros de vanilie și cu glazură de ciocolată topită în alune mărunțite și stropite cu un sirop ce-și cațără aroma până-n cerurile gurii și stomacului. NU! Autorespectul vine odată cu refuzul. Autorespectul creşte odată cu fiecare nu pe care îl spui plăcerilor. Prin urmare, am renunțat să mă mai gândesc la genul ăsta de nevoi și o fac fără să mă incinte nici măcar satisfacția auditivă pe care ți-o dă scrâșnetul produs de marginile blatului foarte ușor crocante cu o fină dungă de glazură trasată neglijent de mâna unui bou de bucătar care nu are ceva mai bun de făcut decât aceste oribile eclere cu frișcă. Și sirop. Și alune. Și ciocolată.

M-am lăsat și de fumat. De 10 zile nu am mai pus țigara în gură și nici nu simt nevoia de fumul care ba te calmează, ba… te amăgește. Nu mai fumez după masă deloc. Și nici Cola nu mai beau. Sunt mult mai puternică decît orice doză de Cola cu aromă nemuritoare și acid inconfundabil de răcoritor. Mi-am zis că nu mă face pe mine o bucată de tablă umplută cu o licoare satisfăcătoare de zeci de ani. Am zis nu şi am plecat. M-am ridicat de la masă, acum cîteva zile cînd pierdeam vremea cu prietenii mei. Ce rost mai avea să stau ?! Nici n-am mai mâncat. Friptura aia condimentată şi asortată cu tot felul de garnituri era fără niciun gust. Am plecat şi am început să alerg. Alerg mult pentru oxigenarea creierului. Numai așa pot gândi liber și fără prejudecăți. Nu ca toți tâmpiții care habar nu au pe ce lume trăiesc. Eu, domnule Maslow, am înțeles ce înseamnă bucuria unui demers odată ce am renunțat la aceste vicii pe care unii necunoscători le numesc plăceri. Îndeplinirea strictă a nevoilor fiziologice este unul din secretele autorealizării iau autorealizarea înseamnă fericire. Aşa am renunțat și la sex. Și ăsta, boală curată. E de înțeles că e o nevoie, dar nu-i ca apa, domnule. Prin urmare beau 3 litri de apă pe zi, de fiecare dată cînd instinctul meu păcătos mă îndeamnă la această extaziantă acţiune…animalică. Prefer să alerg. Şi alerg mult, mult mai mult, din ce în ce mai mult. Sunt strict fericită.

Nu mă mai las condusă de nimic şi sunt extrem de mândră de mine că refuz, refuz, refuz, orice îndemn la viaţă al vreunui inconștient coleg sau amic. Refuz le zic, și gata. Domnule Maslow, refuz să fumez, să beau cafea amară sau alcool… sau sucuri răcăritoare. Refuz să mănânc prăjituri, cornuri sau mâncăruri gătite. Refuz să fac sex cu necunoșcuți în cele mai incitante momente ale dimineții. Refuz să-i judec pe proști, refuz să bârfesc sau să comentez, refuz să lenevesc în pat măcar încă cinci minute absolut odihnitoare, refuz să pierd vremea aia suculentă în care nu fac nimic.

În schimb, stimate domn, mă accept. Odată cu mine îi accept şi pe ceilalţi căci numai înţelegînd temperamentul şi schimbările mele mă pot uita cu o remarcabilă solicitudine la cei de lîngă mine. Nu am frustrări. Nu mi-e foame. Nu mi-e poftă, nu am chef şi nu mai vreau nimic. Pot înfrunta orice plăcere şi trăiesc fără sentimente de vinovăție. Sunt motivată de un puternic sentiment de etică personală creată din lectura revistelor de actualitate. Sunt responsabilă faţă de credinţele mele, faţă de fericirea mea şi mai ales faţă de acţiunile mele. Îmi îmbunătățesc propria-mi viață și sunt pregătită pentru experiențe de vârf refuzînd, refuzînd, refuzînd. Sunt un om actualizat.

Ce să mă mai fac domnule Maslow?

O cititoare de psihologie

 

Piesă în cinci replici

sau
CAMERA 200 și ceva

Personaje:
Florina – studentă la actorie anul III
Teo – studentă la actorie anul II
Leta – studentă la regie anul II
Boghi – studentă la actorie anul I; numele care îi va fi folosit pe parcursul întregii piese va depinde de competența mnemonică a celorlalte personaje. Variante acceptate: Bughi, Bobughi, BoghiBughi (legat, pe aceeași respirație).

Cameră de cămin. Ușa de la intrare dă într-un hol plin de haine și în niște aberații mâzgălite pe foi albe. Lângă broasca cu cheia absentă a Florinei, stă tipărit “Ion Vartic”. Această inserție scenografică poate fi interpretată ca “examen la Vartic”, “fă xerox la Clanul Caragiale” sau “Ion Vartic este cheia”.  Camera e mică, cât să încapă pe lungime două paturi și un firgider. 3 paturi normale, îmbrăcate 1. într-o lenjerie nespălată de pe 3 decembrie (Leta), 2. într-o lenjerie porno din mătase SH-albastră (Teo),3. într-o lenjerie verde în contrast puternic cu pijama roz bombon (Florina). Un pat suprapus, unde sus, domnește o lenjerie albă și relaxată (Boghi/Bughi).  Frigiderul e animat de un regim de slăbit, unul de ulcer, un program de la teatru de anul trecut  și o fotografie dintr-un birt comun care provoacă adesea insomnii. Stă în puterea regizorului să hotărască cui îi aparțin aceste urme de personalitate.
Miezul nopții.

Teo, venind cu vasele spălate de la bucătărie, pare că a avut o discuție lungă cu ea în timp ce-și curăța farfuriile. Are o intrare dinamică ce sparge liniștea camerei.
NOTĂ:  Actrița ce va interpreta acest personaj trebuie să-ți găsească un defect de vorbire definit prin sacadarea sistematică a cuvintelor și accentuarea aleatorie a unor silabe. A nu se complica cu găsirea unui sens în construirea personajului.

Teo:  Ia să nu ne mai dăm atâta în spectacol !

Florina:  Asta-i cam greu, că suntem actori.

Boghi: Cine se dă în spectacol?

Leta pare că i spune  Florinei în gând, arogantă  “Ești studentă, nu actriță. Fițe de anul trei.”. Rămâne cu fața neutră, pare nervoasă că Florina îi folosește din nou spirtul, tocmai prin faptul că o ignoră. Florina, cu o lejeritate caracteristică, nu bagă de seamă acest lucru.
NOTĂ:  Actrițele care vor juca rolul Letei și al Florinei  trebuie să înțeleagă  că între cele două nu există niciun conflict interior ascuns. Leta doar pare arogantă iar Florina pur și simplu nu-și cumpără spirt.

Teo: Ia să terminăm cu această disucuție!

Uscătorul de păr pe care Boghi îl folosește relaxată  ascunde orice urmă de răspuns la întrebarea pe care a pus-o Teo după ce a încheiat marea polemică ce tocmai avusese loc.  Seara se lasă cu discuții mici despre Dottore, despre profesorii care te încurajează și cei care nu fac asta, despre cât de bine e să ți se dea aripi și despre reversul medaliei.
NOTĂ: A nu se da nume de profesori într-un posibil spectacol, oricât de curajos și-ar propune regizorul să-l monteze.

Florina dă sfaturi prețioase, Boghi/Bughi ascultă relaxată, Teo mâhnită se întreabă dacă știe cineva în casa asta să împletească spic, cu o explicație autentică despre cum măcar frumoase am putea fi, dacă interesante nu.

Teo (după un timp): Offff!

NOTĂ: Actrița care o va interpreta pe Teo poate introduce interjecții apatice și în alte momente. Acestea pot fi urmate de un râs prelungit  cu înțeles strict personal.Actrița care o va interpreta pe Boghi trebuie să aibe în sânge o relaxare de nemistuit. Dacă actrița îl va întreba pe regizor “Și eu ce fac pe replica asta?”, i se recomadă regizorului să-i dea ca acțiune primordială savurarea unei ciocolate. Două. Trei. A nu se feri de “Du-te până la capăt!!!”. Să fie 100 de ciocolate!

Florina se refugiază la un Sailor Moon. Din când în când se nasc discuții banale. Spectatorii pot doar să audă o rumoare feminină în paturi de cămin. Teme de discuții pentru eventuale exerciții de improvizație:

1. Mă las de teatru
2. Vai, vai!

Spectacolul se termină în sunet pregnant de frigider.

 

peron

2011 mi-a dat multe, extrem de multe vise.  70 % au fost legate – direct şi fără aluzii criptice – de mixtura asta dintre lumi şi oraşe pe care o trăiesc de un an şi un pic. Prin urmare, am tot visat gări, trenuri şi căi ferate. 25% au fost legate de zboruri neduse până la capăt iar câteva legate de prieteni. Am avut doar un vis apocaliptic în care mă întrebam patetic de ce dracu am făcut teatru dacă tot mă invadează elefanţii. N-am încercat să-mi răspund la întrebare dar am aruncat o privire la tot ce a fost în mintea mea ca să-mi dau seama de tot ce a fost sub tălpile mele. 

O gară părăsită cu un bar din care mi s-a furat geanta (adică identitatea!). Un tren de 7 stele în care făceam duş şi mâncam bine (o proiecţie optimistă marcată de vise şi visuri semnate CFR). Un joc 2D în care protagonistul era nevoit să spargă nişte ziduri ca să ajungă…la gară! Şine ruginite, călătorii lungi, controlori sexi, agresivi sau ca proiecţie a nu ştiu cărui bunic, drame, emoţii şi întâlniri dese cu străbunica. Înspăimântător, dar nu pentru mult timp, a fost transformarea viselor erotice pe care le aveam regulat şi până deunăzi în cele mai cinstite locuri (pat, covor, masă, parc) în vise erotice pe un peron sau, de cele mai multe ori într-o haltă a copilăriei mele.

Am tras evident concluzia, deloc pripită,  ba de care sunt foarte mândră, că aşa viaţă, aşa vise. Nu am căutat niciodată interpretări. Ar fi fost de-a dreptul jenant să mă întreb ce înseamnă una sau alta de vreme ce multe din aceste vise au apărut în tren sau în gări în care a trebuit să aştept. Traducerea e simplă. Visele mele sunt episoade din viaţa mea feroviară, transcrise în reluare cu o regie slab suprarealistă.  Altele sunt oglindiri ale unor dorinţe pe care le cunosc şi recunosc, frustrări pe care le cunosc…şi atât, iar de cele mai multe ori sunt gânduri pur şi simplu proiectate imagistic în câteva secunde de vis. Imaginarul meu oniric e destul de sărac, viaţa mea fiind monotonă şi evident, în ritmuri sacadate de cale ferată.

La cele 70 % vise feroviare se adaugă 25% visele în care îl am pe Flubber sub tălpi. Nu zbor, merg înalt. Original. A merge înalt se poate traduce prin atitudinea mea, des arogantă, asupra muritorilor, sau prin aspiraţiile mele nu prea mari- că nici nu zbor, nici prea mici- că nici nu stau. De cele mai multe ori în aceste salturi cu tendinţe inutile îmi pierd telefonul. Din nou, banalitatea este evidentă, gradul de previzibilitate ridicat. Doar când sunt în pădure şi zburd din salcie în salcie se simte lejeritatea cu care mai tratez  o problemă sau alta, cam singurul lucru bun din cotidian care apare şi în vis. Mai există şi un 4,9% legat de prietenie şi poveşti. Aici e tărâmul pe care l-am visat de când mi-am făcut majoratul (singurul moment în care toţi prietenii şi amicii se strădueiesc să se suporte între ei de dragul tău). Toţi ai mei din toate lumile, fomează cea mai mare şi simpatică şi de încredere gaşcă din lume, spulberată de obicei de un tren sau de o gară care ia foc.

Şi…în fine, 0,1 % din visele mele din acest an  reperezintă  sfârşitul lumii. 2011 mi-a dat un singur şi unic vis cu isprăvirea, cum ar spune moldovenii. Dar cum treaba asta e treabă serioasă şi cum nu se glumeşte cu aşa ceva voi lăsa totul în taină. Interpretările de soi sunt interiorizate iar imaginile visului, care nu era nici pe departe un coşmar, vor fi cât de curând regăsite, cine ştie…într-un spectacol. Asta după ce voi monta, cu real succes, un text dramatizat după Viaţa pe un peron a lui Octavian Paller.

Vise constructive!