Prima  categorie

Căcănarul maxim. Acesta se manifestă printr-o crasă lașitate și neîncredere în sine care se traduce în vocabularul omului de rând prin ipocrizie. Ipocrizia, însă, nu vine niciodată singură. Oamenii stăpâni mai mult pe sine decât pe alții, reușesc adesea să nu se apropie de ipocrizie; prin urmare, ei nu suferă de sindromul căcănarului maxim. Maximiștii în schimb, lipsiți de o scară de valori autentică,  vor deveni mici și meschini, răutăcioși și lingușitori, iscoditori și reverențioși.  Acest exemplar necesită din partea societății o totală lipsă de interes și un tratament superficial. Cei cu spirit educativ, ușor dominant, pot  pune căcănarul maxim la zid trăgându-l  la răspundere pentru orice  zice în față și contrazice pe la spate. Atenție! Pentru educarea acestui specimen există o imperioasă nevoie de martori. Discuțiile în particular și de bun simț nu vor avea asupra lui niciun efect. Într-un discurs de dirigenție direcționat către acest tip este obligatorie  prezența unui colectiv format din cât mai mulți oameni cu care  căcănarul maxim a avut contact în obținerea intereselor fie ele mari,  fie de moment.

A doua categorie

Căcănarul pui-plouat. Cel mai candid și cel mai puțin dăunător sociețătii, puiul-plouat este cel care-și manifestă zvâcurile (pe care ulterior le anulează) mai mult pe interior decât pe exterior. El își face promisiuni pe care – dat fiind faptul că nu le știe nimeni – le va  încălca rapid cu foarte mici remușcări. Căcănarul pui-plouat e adesea lipsit de orgoliu fără a duce însă o luptă aprigă cu acesta. Respectul de sine e foarte scăzut iar planurile de viitor – interiorizate deasemenea – oscilează între genialitate și ratare. De multe ori această specie își manifestă curajul într-un colectiv de cu totul altă specie. La îndemnul unui alt tip de om el va spune hai, dar nu va susține niciodata singur ideea dacă pe parcurs cel care a inițiat-o o abandonează.

A treia categorie

Căcănarul  etic. Căcănarul etic se manifestă prin deosebite și tulburătoare revolte interioare, exteriorizate în grupuri relativ mici. Acesta comunică adesea cu tipul omului aprobator , abordând  probleme de  caracter individual sau de grup. El va susține  teorii perfect valabile menite să convingă și să schimbe moralmente destinatarul. Căcănarul etic are o reală putere de convingere folosind în mod obsesiv verbul a trebui la condițional optativ, adică ar trebui. Ascultătorul sau destinatarul,  lăsându-se convins de adevărul susținut,  îl va îndemna pe etic spre schimbare concretă. Acesta însă va  începe brusc  să gândească pe plan larg.  El va scădea în intensitatea ideilor declarate relevând cu  calm și precizie că… nu-i chiar așa.  Va încheia- deci-  toată revolta verbală printr-o concluzie simplă transcrisă îndeobște prin nimeni nu e vinovat,  toți avem dreptatea noastră.

A patra categorie

Căcănarul vântul-bate sau căcănarul oportunist. Acesta este cel care, cu principii și reguli de viață decento-poetice,  va fugi în cuibul în care se va simți protejat chiar dacă  își va contrazice deseori  o parte din principiile sale.  Tipul  vântul-bate este  de cele mai multe ori conștient de greșelile morale pe care le face dar le va argumenta cu scuze de tip hedonist. Impunându-și  în fiecare grup ( nu cu forța ci prin puterea de convingere)  principiile de viață, el va uimi adeseori atunci când va părăsi grupul adoptiv dar va  fi de cele mai multe ori iertat și așteptat acasă. Căcănarul oportunist este pentru mine cea mai de înțeles și iertat specie a căcănarilor, față de care nu am un respect anume dar am o înțelegere aparte.

Distribuție:
Teodora Păcurar – Amoreza Tranchileta, Estragon
Lucia Mărneanu – Ricciolina (sluga Amorezei)
Andrei Sabău – Pantalone, Vladimir, Pozzo
Eduard Bîndiu – Arlecchino (sluga lui Pantalone), Estragon, Lucky
Sabrina Vanci – Căpitanul Întunecat al Întunericului Forestier, Vladimir
(clasa Filip Odangiu, Ferenc Sinkó)

Patrick Negrean – Pierrot pe catalige
(clasa Ionuț Caras, Mara Opriș)

Bob Radu – Pierrot la vioară
(om întâlnit pe-o bancă)

Regia: Leta Popescu (clasa Mona Marian, Viorica Varga)

Scenografia: Leta Popescu (profesor Cristian Rusu)

Lucia-Teo-Andrei-Sabrina-Edi

Sabrina Vanci

Andrei Sabău și Eduard Bîndiu

Teodora Păcurar și Eduard Bîndiu

Lucia Mărneanu și Teodora Păcurar

Andrei – Edi – Lucia – Teo

Andrei Sabău, Eduard Bîndiu și Lucia Mărneanu

Teodora Păcurar

Andrei Sabău

Lucia Mărneanu

Eduard Bîndiu

Radu Bob

Lucia Mărneanu și Teodora Păcurar

Sabrina Vanci

Andrei Sabău și Eduard Bîndiu

Lucia Mărneanu

Sabrina Vanci

Am reușit și trebuie să o mărturisesc fără modestie. M-am actualizat. Am reușit să-mi satisfac toate nevoile primare și totodată să-mi înving toate temerile, toate frustrarile, toate viciile. Am urcat spre treapta auto-actualizării și am devenit un om realist, centrat pe problemă, autonom și spontan. Domnule Maslow, am devenit ceea ce am putut deveni.

M-am lăsat de eclere. Nici să nu le mai văd! Autorespectul nu vine la pachet cu un ecler cu blat fraged, cu miros de vanilie și cu glazură de ciocolată topită în alune mărunțite și stropite cu un sirop ce-și cațără aroma până-n cerurile gurii și stomacului. NU! Autorespectul vine odată cu refuzul. Autorespectul creşte odată cu fiecare nu pe care îl spui plăcerilor. Prin urmare, am renunțat să mă mai gândesc la genul ăsta de nevoi și o fac fără să mă incinte nici măcar satisfacția auditivă pe care ți-o dă scrâșnetul produs de marginile blatului foarte ușor crocante cu o fină dungă de glazură trasată neglijent de mâna unui bou de bucătar care nu are ceva mai bun de făcut decât aceste oribile eclere cu frișcă. Și sirop. Și alune. Și ciocolată.

M-am lăsat și de fumat. De 10 zile nu am mai pus țigara în gură și nici nu simt nevoia de fumul care ba te calmează, ba… te amăgește. Nu mai fumez după masă deloc. Și nici Cola nu mai beau. Sunt mult mai puternică decît orice doză de Cola cu aromă nemuritoare și acid inconfundabil de răcoritor. Mi-am zis că nu mă face pe mine o bucată de tablă umplută cu o licoare satisfăcătoare de zeci de ani. Am zis nu şi am plecat. M-am ridicat de la masă, acum cîteva zile cînd pierdeam vremea cu prietenii mei. Ce rost mai avea să stau ?! Nici n-am mai mâncat. Friptura aia condimentată şi asortată cu tot felul de garnituri era fără niciun gust. Am plecat şi am început să alerg. Alerg mult pentru oxigenarea creierului. Numai așa pot gândi liber și fără prejudecăți. Nu ca toți tâmpiții care habar nu au pe ce lume trăiesc. Eu, domnule Maslow, am înțeles ce înseamnă bucuria unui demers odată ce am renunțat la aceste vicii pe care unii necunoscători le numesc plăceri. Îndeplinirea strictă a nevoilor fiziologice este unul din secretele autorealizării iau autorealizarea înseamnă fericire. Aşa am renunțat și la sex. Și ăsta, boală curată. E de înțeles că e o nevoie, dar nu-i ca apa, domnule. Prin urmare beau 3 litri de apă pe zi, de fiecare dată cînd instinctul meu păcătos mă îndeamnă la această extaziantă acţiune…animalică. Prefer să alerg. Şi alerg mult, mult mai mult, din ce în ce mai mult. Sunt strict fericită.

Nu mă mai las condusă de nimic şi sunt extrem de mândră de mine că refuz, refuz, refuz, orice îndemn la viaţă al vreunui inconștient coleg sau amic. Refuz le zic, și gata. Domnule Maslow, refuz să fumez, să beau cafea amară sau alcool… sau sucuri răcăritoare. Refuz să mănânc prăjituri, cornuri sau mâncăruri gătite. Refuz să fac sex cu necunoșcuți în cele mai incitante momente ale dimineții. Refuz să-i judec pe proști, refuz să bârfesc sau să comentez, refuz să lenevesc în pat măcar încă cinci minute absolut odihnitoare, refuz să pierd vremea aia suculentă în care nu fac nimic.

În schimb, stimate domn, mă accept. Odată cu mine îi accept şi pe ceilalţi căci numai înţelegînd temperamentul şi schimbările mele mă pot uita cu o remarcabilă solicitudine la cei de lîngă mine. Nu am frustrări. Nu mi-e foame. Nu mi-e poftă, nu am chef şi nu mai vreau nimic. Pot înfrunta orice plăcere şi trăiesc fără sentimente de vinovăție. Sunt motivată de un puternic sentiment de etică personală creată din lectura revistelor de actualitate. Sunt responsabilă faţă de credinţele mele, faţă de fericirea mea şi mai ales faţă de acţiunile mele. Îmi îmbunătățesc propria-mi viață și sunt pregătită pentru experiențe de vârf refuzînd, refuzînd, refuzînd. Sunt un om actualizat.

Ce să mă mai fac domnule Maslow?

O cititoare de psihologie

Personaje:
Florina – studentă la actorie anul III
Teo – studentă la actorie anul II
Leta – studentă la regie anul II
Boghi – studentă la actorie anul I; numele care îi va fi folosit pe parcursul întregii piese va depinde de competența mnemonică a celorlalte personaje. Variante acceptate: Bughi, Bobughi, BoghiBughi (legat, pe aceeași respirație).

Cameră de cămin. Ușa de la intrare dă într-un hol plin de haine și în niște aberații mâzgălite pe foi albe. Lângă broasca cu cheia absentă a Florinei, stă tipărit “Ion Vartic”. Această inserție scenografică poate fi interpretată ca “examen la Vartic”, “fă xerox la Clanul Caragiale” sau “Ion Vartic este cheia”.  Camera e mică, cât să încapă pe lungime două paturi și un firgider. 3 paturi normale, îmbrăcate 1. într-o lenjerie nespălată de pe 3 decembrie (Leta), 2. într-o lenjerie porno din mătase SH-albastră (Teo),3. într-o lenjerie verde în contrast puternic cu pijama roz bombon (Florina). Un pat suprapus, unde sus, domnește o lenjerie albă și relaxată (Boghi/Bughi).  Frigiderul e animat de un regim de slăbit, unul de ulcer, un program de la teatru de anul trecut  și o fotografie dintr-un birt comun care provoacă adesea insomnii. Stă în puterea regizorului să hotărască cui îi aparțin aceste urme de personalitate.
Miezul nopții.

Teo, venind cu vasele spălate de la bucătărie, pare că a avut o discuție lungă cu ea în timp ce-și curăța farfuriile. Are o intrare dinamică ce sparge liniștea camerei.
NOTĂ:  Actrița ce va interpreta acest personaj trebuie să-ți găsească un defect de vorbire definit prin sacadarea sistematică a cuvintelor și accentuarea aleatorie a unor silabe. A nu se complica cu găsirea unui sens în construirea personajului.

Teo:  Ia să nu ne mai dăm atâta în spectacol !

Florina:  Asta-i cam greu, că suntem actori.

Boghi: Cine se dă în spectacol?

Leta pare că i spune  Florinei în gând, arogantă  “Ești studentă, nu actriță. Fițe de anul trei.”. Rămâne cu fața neutră, pare nervoasă că Florina îi folosește din nou spirtul, tocmai prin faptul că o ignoră. Florina, cu o lejeritate caracteristică, nu bagă de seamă acest lucru.
NOTĂ:  Actrițele care vor juca rolul Letei și al Florinei  trebuie să înțeleagă  că între cele două nu există niciun conflict interior ascuns. Leta doar pare arogantă iar Florina pur și simplu nu-și cumpără spirt.

Teo: Ia să terminăm cu această disucuție!

Uscătorul de păr pe care Boghi îl folosește relaxată  ascunde orice urmă de răspuns la întrebarea pe care a pus-o Teo după ce a încheiat marea polemică ce tocmai avusese loc.  Seara se lasă cu discuții mici despre Dottore, despre profesorii care te încurajează și cei care nu fac asta, despre cât de bine e să ți se dea aripi și despre reversul medaliei.
NOTĂ: A nu se da nume de profesori într-un posibil spectacol, oricât de curajos și-ar propune regizorul să-l monteze.

Florina dă sfaturi prețioase, Boghi/Bughi ascultă relaxată, Teo mâhnită se întreabă dacă știe cineva în casa asta să împletească spic, cu o explicație autentică despre cum măcar frumoase am putea fi, dacă interesante nu.

Teo (după un timp): Offff!

NOTĂ: Actrița care o va interpreta pe Teo poate introduce interjecții apatice și în alte momente. Acestea pot fi urmate de un râs prelungit  cu înțeles strict personal.Actrița care o va interpreta pe Boghi trebuie să aibe în sânge o relaxare de nemistuit. Dacă actrița îl va întreba pe regizor “Și eu ce fac pe replica asta?”, i se recomadă regizorului să-i dea ca acțiune primordială savurarea unei ciocolate. Două. Trei. A nu se feri de “Du-te până la capăt!!!”. Să fie 100 de ciocolate!

Florina se refugiază la un Sailor Moon. Din când în când se nasc discuții banale. Spectatorii pot doar să audă o rumoare feminină în paturi de cămin. Teme de discuții pentru eventuale exerciții de improvizație:

1. Mă las de teatru
2. Vai, vai!

Spectacolul se termină în sunet pregnant de frigider.

O gară părăsită cu un bar din care mi s-a furat geanta (adică identitatea!). Un tren de 7 stele în care făceam duş şi mâncam bine (o proiecţie optimistă marcată de vise şi visuri semnate CFR). Un joc 2D în care protagonistul era nevoit să spargă nişte ziduri ca să ajungă…la gară! Şine ruginite, călătorii lungi, controlori sexi, agresivi sau ca proiecţie a nu ştiu cărui bunic, drame, emoţii şi întâlniri dese cu străbunica. Înspăimântător, dar nu pentru mult timp, a fost transformarea viselor erotice pe care le aveam regulat şi până deunăzi în cele mai cinstite locuri (pat, covor, masă, parc) în vise erotice pe un peron sau, de cele mai multe ori într-o haltă a copilăriei mele.

Am tras evident concluzia, deloc pripită,  ba de care sunt foarte mândră, că aşa viaţă, aşa vise. Nu am căutat niciodată interpretări. Ar fi fost de-a dreptul jenant să mă întreb ce înseamnă una sau alta de vreme ce multe din aceste vise au apărut în tren sau în gări în care a trebuit să aştept. Traducerea e simplă. Visele mele sunt episoade din viaţa mea feroviară, transcrise în reluare cu o regie slab suprarealistă.  Altele sunt oglindiri ale unor dorinţe pe care le cunosc şi recunosc, frustrări pe care le cunosc…şi atât, iar de cele mai multe ori sunt gânduri pur şi simplu proiectate imagistic în câteva secunde de vis. Imaginarul meu oniric e destul de sărac, viaţa mea fiind monotonă şi evident, în ritmuri sacadate de cale ferată.

La cele 70 % vise feroviare se adaugă 25% visele în care îl am pe Flubber sub tălpi. Nu zbor, merg înalt. Original. A merge înalt se poate traduce prin atitudinea mea, des arogantă, asupra muritorilor, sau prin aspiraţiile mele nu prea mari- că nici nu zbor, nici prea mici- că nici nu stau. De cele mai multe ori în aceste salturi cu tendinţe inutile îmi pierd telefonul. Din nou, banalitatea este evidentă, gradul de previzibilitate ridicat. Doar când sunt în pădure şi zburd din salcie în salcie se simte lejeritatea cu care mai tratez  o problemă sau alta, cam singurul lucru bun din cotidian care apare şi în vis. Mai există şi un 4,9% legat de prietenie şi poveşti. Aici e tărâmul pe care l-am visat de când mi-am făcut majoratul (singurul moment în care toţi prietenii şi amicii se strădueiesc să se suporte între ei de dragul tău). Toţi ai mei din toate lumile, fomează cea mai mare şi simpatică şi de încredere gaşcă din lume, spulberată de obicei de un tren sau de o gară care ia foc.

Şi…în fine, 0,1 % din visele mele din acest an  reperezintă  sfârşitul lumii. 2011 mi-a dat un singur şi unic vis cu isprăvirea, cum ar spune moldovenii. Dar cum treaba asta e treabă serioasă şi cum nu se glumeşte cu aşa ceva voi lăsa totul în taină. Interpretările de soi sunt interiorizate iar imaginile visului, care nu era nici pe departe un coşmar, vor fi cât de curând regăsite, cine ştie…într-un spectacol. Asta după ce voi monta, cu real succes, un text dramatizat după Viaţa pe un peron a lui Octavian Paller.

Vise constructive!

Când intru într-o casă în care n-am mai fost, mă gândesc ce țevi ar picta Diana, unde și-ar pune George pickup-ul și unde ar putea instala o saltea pentru mine. Unde ne-am bea cafeau dimineața, unde i-ar sta bine Gabrieluștei să fumeze un pachet de țigări în timp ce-și  veghează  prietena în spuma înjurăturilor aferente unui proiect important, unde ar putea să spună Ali povești fără coadă, în ce unghi Radu și Elena ar putea să se contrazică,  unde aș putea să dansez eu  și ce anume poate fi transformat într-o masă de poker.

Când scriu acest post cu vădită dedicație, mă gândesc cum aș putea…nu știu exact la ce mă gândesc.

Dragii mei,

Prietena voastră strângătoare de dopuri, cu responsabilități civice acute, cu pocăința existenței și fără de gânduri inteligente vă dă-n baftă de minunați și vă cam pupă!

La mulți ani!

“citisem eseul tău și mi-am adus aminte de-o tipă. da’ nu de-asta sunt supărat. e bine, sănătoasă, voioasă, poate intră la unatc. alta era ideea. văzusem că ești fericită. nici eu nu știu care-i problema. oricum, mulțumesc că m-asculți. e bine. nu vreau să fiu în pielea ta. una peste alta, cum zicea andreea, nu mai știu… truism parcă a zis și am certat-o, ce-i ăla truism și așa mai departe. tu? bine, sănătoasă? nu-i așa că n-apuci să te căiești? eu pot să dau afară pe ușă păcat. trebuie doar să ies la o plimbare. nu-ți trebuie nimic de jos? de fapt nu mai vreau să pun nimic pe aragaz. am câteva răspunsuri, să știi. la grădiniță mi-a plăcut galbenul, apoi albastrul, apoi educatoarea. ramona spunea că pastele sunt mâini lungi de plantă, dar nu știa ce plantă. eu i-am zis că are mâinile transpirate și poate că ar trebui să-și amintească să stea mai mult acasă. nu-mi plăceau deloc pastele cu nucă. alo! nu, greșeală. ce stânjenitor a fost când ne-am întâlnit. mai știi? îmi înghețase mâinile și tu ai început să-mi lingi câte un deget în timp ce-mi povesteai de stănescu și nu mai știai niciun vers. era cam ca acum. am vorbit și despre concentratrea buzelor lui marius mihalache, despre cremele de față, despre sacrificiu, despre durere, despre nisipul din leptopul tău…ai grijă cu ibricul ăla. n-am vrut să vorbesc atât de mult când am găsit pisica, doar că părul ei îmi amintea de mama. și ea tăcea mult. era cam ca acum. gata e prea frig afară. primesc ce mi se dă, reacționez uman și mai puțin eroic. mă ierți? fierbe. număr: 100, 99, 98, 97, 96, 95… “

Nu sunt tocmai cel mai bun informator pe care poţi să îl ai în ceea ce priveşte FNT-ul de anul ăsta. Cum se întîmplă ca Bucureştiul să-mi fie acasă, excursia mea de 10 zile s-a demonstrat a fi – într-un final- o ocazie bună de stat în casă cu minunăţiile mele de prieteni. Am preferat să dansez în fiecare dimineaţă la cafea pe tot felul de muzici împreună cu Dudu şi cu Gg care mi-au creat fără să-şi dea seama un cuibuşor plin de lumină. Tot felul de lumină, ştii tu la ce mă refer. Prin urmare am spus NU la toate Divanele FNT din fiecare zi de la zece. Nici nu eram prea curioasă să aflu de ce au ales unii oameni teatrul (ceva în genul ăsta se numeau întîlnirile cu artiştii). Am hotărît noi la un moment dat că e penibil să aduni nişte oameni şi să te urci pe un piedestal ca să explici De ce teatrul, nu? No…cam din acest motiv dimineţile cu cearșafuri peste cearșafuri mi s-au părut muuuult mai atractive.

Am fost în schimb la Trei surori a lui Andrei Şerban (spectacolul de la Budapesta)…dar am plecat puţin dezamăgită. Poate şi pentru că am îngheţat de frig în sală. Ştii că TNB-ul e în renovare, prin urmare Sala Mare, deşi e în funcţiune, nu mai e şi încălzită. Oricum, Alice Georgescu nu părea, la deschidere, foarte îngrijorată de treaba asta. Cică îi aduce aminte de vremurile comuniste cînd se stătea cu paltonul în sală. Mă rog, mie nu are de ce să îmi aducă aminte. Poate doar de Faustul de la Sibiu pe care l-am văzut cînd ningea afară. Continuu să nu înţeleg cum se poate să ai spectacole de o asemenea grandoare dar să nu te gîndeşti că şi actori şi spectatorii crează un pseudo spectacol de aburi reci.

La ce am mai fost…La Absolut de la Teatrul Act, cu Marcel Iureş. Ce să zic… Dabija ăsta îmi place din ce în ce mai mult. A făcut şi la Cluj un spectacol, Florenţa sunt eu, savuros. Atîta bătaie de joc constructivă, faţă de religie, faţă de relaţia femeie-bărbat, actor-spectator, actor-creator, om-ţară, bărbat-război… rar mai vezi. Dacă mai ajungi vreodată prin Cluj, e cam singurul spectacol pe care ţi l-aş recomanda cu drag; și Insula, spectacol-concert, semnat Ada Milea.

Revenind la FNT, am văzut un spectacol de la Iaşi, TV for Dummies - Un spectacol pentru 100 de telecomenzi ( text de Mona Bozdog şi Mihaela Michailov) în regia Ioanei Păun. Intersant dar deloc, absolut deloc pe gustul meu şi asta pentru că nu am fost un spectator vizat de mesajul întregului concept. Cum nu mă uit la televizor şi nici nu vreau să înţeleg televiziunea sau să accept că existenţa ei distruge creiere, nu prea pot să înţeleg de ce ai vrea să faci un spectacol pe acestă temă. Am înţeles însă de pe site-ul teatrului din Iaşi că spectacolul cercetează dinamica între public şi televiziune – cine afectează pe cine? Cine conduce? Cine manipulează? Ce e mai important: informaţia sau impactul? N-am înţeles însă dacă are şi o continuitate acest gen de manifestare, dacă doar ni se arată că da, publicul e cretin, sau dacă se încearcă şi o schimbare în zona asta.

Să trecem însă la nişte lucruri mai neplăcute, cum ar fi conferinţa Caramitru -Mălăele cîte-n lună şi în stele. N-am plecat cu nimic de la treaba asta decît cu certitudinea că nu îmi place Caramitru. Dă, Doamne, ca proiectul pe care îl are – în ceea ce priveşte TNB-ul – să se împlinească!…pentru că e bun! A! Uite că mint. Am aflat în cadrul acestei întîlniri că în 2012 vor fi la Naţional montări Caragiale. Sunt curioasă de Năpasta lui Afrim! O să monteze şi Tocilescu şi Dabija şi Mălăele şi Purcărete, parcă…

Apropo de Purcărete, jur că am vrut să văd D’ale carnavalului…dar nu s-a putut intra. Abia-abia s-a intrat la Felii, spectacol de Lia Bugnar cu Ofelia Popii. Îţi sugerez să citeşti cronicile de specialitate ca să te convingă să te duci la acest spectacol că la cît de insensibilă sunt eu la tema abordată în acest spectacol, e posibil să nu mai vrei să te duci vreodată în Sibiu. Plus că s-ar putea să mă tragă nişte mulţi oameni de urechi că îmi permit să spun tot felul de lucruri aşa că nu zic decît că textul mi s-a părut slab şi cam clişeic, regia la prima mînă, iar Ofelia Popii foarte bună, dar nu în reprezentația la care am fost eu.

Mi-am mai adus aminte de ceva chiar drăguţ. La porţile festivalului a fost un maraton de commedia dell’arte la Teatrul Masca. Foarte bine organizat şi foarte primitori oamenii acolo. Uneori dubios de primitori. Cum noi facem commedia semestrul ăsta, maratonul nu a putut decît să pună o bază bună pentru un start de repetiţii. Doamne, cîte commedii o să fie în iarnă! Şase de la regie şi două de la actorie, o să înnebunim! Adică, sper să înnebunim…

Nu mai am ce să-ţi mai zic despre FNT. M-am şi plictisit să-mi aduc aminte, mai bine ţi-aş spune cum mi-a rîs sufletul vreo cîteva zile cu frate-miu, cu Alioşa, cu Gabrieluşca, Dudu şi Gg. Ha! Vrem să mergem toţi la Paris, aşa o fugă şi mă gîndeam ca tot atunci să iei şi tu un tren de la Strasburg să mîncăm o baghetă franţuzească cu un pate sănătos! Vrei?

Hai ti pup!

Ştefania Dumitru

Menţionez că am participat la Gala Hop 2011 în calitate de voluntar regizorcautpiesa.ro.

Ştefania Dumitru a terminat Universitatea “Spiru Haret”, Facultatea de Arte, specialitatea Artele Spectacolului, clasa conf.univ. Adriana Piteșteanu și conf.univ.dr. Vlad Rădescu şi a participat pentru a doua oară la Gala Hop. Anul trecut s-a făcut remarcată prin stilul ei comic de a trata lucrurile atât pe scenă cât şi la terasă, hotel, masă. Anul acesta s-a făcut remarcată prin…acelaşi lucru.

Ştefania devine „tipa aia roşcată şi simpatică de la Hop” şi câştigă în 2011 premiul pentru cea mai bună actriţă.

FOTO: Oana Hodade

Ştefania Dumitru

De ce ai câştigat anul ăsta şi nu ai câştigat anul trecut?

Ştefania Dumitru: Am câştigat şi anul trecut – experienţă, prieteni şi public.
Nu am luat  premiu pentru că nu eram pregătită spiritual pentru o competiţie, nici nu mă gândeam că voi trece preselecţia iar când am ajuns la Mangalia m-a luat valul complet şi am uitat de ce ajunsesem acolo.
M-am simţit foarte bine şi nu mi-a mai păsat dacă voi câştiga sau nu. Asta nu înseamnă, însă, că nu am dat importanţă momentului pe care urma să îl prezint.

Anul trecut aveam mai puţină experienţă în domeniu şi mult mai puţină încredere în mine. Anul acesta am fost mai cutezătoare, emoţiile au fost mai mici şi am căştigat bătălia cu mine însămi.
Publicul a reacţionat foarte bine, mă bucur că am reuşit să-l ţin atent 15 minute şi să-l fac să râdă. Faptul că am luat şi un premiu nu poate decât să mă bucure şi să-mi dea curaj pe mai departe.

Unde te putem vedea ?

Ştefania Dumitru: La Teatru Excelsior în două spectacole: Vrăjitorul din Oz în regia lui Peter Bokor şi în Snoave cu măşti în regia lui Ion Lucian. Mă mai puteţi găsi şi la Teatrul Metropolis în Nevestele vesele din Windsor în regia lui Alexandru Tocilescu şi tot în regia dumnealui, de la iarnă, la Bulandra în Prietenii.

…interviu complet AICI

M-aş fi făcut verigă să leg pământul de popor, poporul de dumnezeu şi pe dumnezeu de ochii prietenilor. M-aş fi bagat în politică să văd ce dracu-i aşa greu şi-aş fi fugit în spaţiu să-nţeleg că-i simplu şi mai ales mic. M-aş fi făcut curăţător de cadă ca mama să înopteze-n apă. M-aş fi făcut ciaun să bubui cucurigi şi ceas ca să-mi întârzii mai mult iubirea. M-aş fi făcut gândac să enervez la culme şi floare ca să mă mute tuşa-n stil feng shui.

M-aş fi făcut cioban ca să învăţ să fluier. Ca să-mi ardă mâinile de la ţâţe şi să mi le spăl în zer, să-mi miros noaptea a lapte şi să nu fiu sensibilă la curent. Ca să învăţ să am răbdare şi să-mi trimit câinele după capră. Mi-ar fi plăcut să fiu cioban ca să am un bun motiv să nu înţeleg oraşul, ura şi fondul de ten şi să tac mai des, mai mult, mai promt, mai concludent. Mi-ar fi plăcut să mi fac eu stâna pe furnici şi să mă pişte mult şi tare până să-mi dau seama că fix de ele-aveam nevoie.

M-aş fi făcut alergător. Sau măcar bărbat ca să nu mai am urme de la sutien. M-aş fi făcut evreu ca să aştept să vină, m-aş fi făcut fotografie ca să nu fiu alergică la praf. M-aş fi făcut cuptor la grădiniţă să încălzesc figuri din plastilină dar plastilină nu m-aş fi făcut că nu-mi plac nici dinţii de copii, nici porii de covor, nici aruncările drăcoase-n alţii. Mi-ar fi plăcut să fiu capra vecinului să am o tolbă cu multă vină…dar varză n-aş fi vrut să fiu că nu-mi prea plac deciziile. M-aş fi făcut peşte ca să uit din două-n două secunde.

Mi-ar fi plăcut să mulg vaca ca să-mi curgă raiul în găleată(să-l dau lui toto ca să se simtă acasă); mi-ar fi plăcut să scot gloanţe din membre pe front ca să fac cărare spre rai; mi-ar fi plăcut să fiu curvă ca să nu sper la rai… şi m-aş face lăutar de nuntă să mi se umfle ochii după bani, femei şi vin. Acum m-aş face pernă, aş sta pe jos cu-n ambalaj de ciocolată şi am flirta până la plictis.