un munte vs. un munte

În liceu profa de franceză mi-a zis „ești un munte de nesimțire, Nicoleta! Asta ești!”. Exact așa mi-a zis. Și a repetat nazal „un munte de ne-sim-ți-re”. Stăteam în picioare cu cele 100 de kile ale mele și îmi bătea inima ca la turci. Am ripostat obraznic și am luat loc în bancă. Asta eram atunci; asta descopăr că nu mai sunt acum;  o  grasă obraznică; un munte pe care – cu două vorbe sensibile –  l-ai câștiga instant.

Aș vrea să fi urlat atunci „sunt un munte de senisbilitatea, domana, asta sunt”. Cred că aș fi impresionat-o. În fond, era și ea  cât se poate de sensibliă de vreme ce-și punea nervii la încercare cu o puștoaică de 17 ani; de vreme ce de Crăciun plângea la colinde și apoi ne ardea câte un 3 la fiecare. Sigur, atunci nu înțelegeam că marea luptă a omenirii constă în cine își ascunde vulnerabilitatea mai bine. Dar am avut timp să învăț mai târziu nu numai că a ascunde e o formă de putere ci și că vulnerabilitate în sine poate deveni o armă.

Când am făcut reclamație la director cum că profa de franceză ne terorizează psihic, femeia a venit a doua zi încărcată de singurătatea ei. Ne-a zis foarte clar că e fericită și divorțată dar ne-a lăsat să înțelegem că băiatul ei avocat! nu prea o sună. Avea niște mărgele mari și galbene și ochii ăia verzi erau mai încărcați ca niciodată. Auzise că noi spuneam despre ea că e o frustrată. Iar ea a ținut să ne explice de la catedră că nu e. Singura problemă era că noi eram proști. N-am contrazis-o niciodată în ceea ce mă privește dar pe undeva toată lupta asta era o ecuație simplă din care reieșea, invariabil, că ea e o femeie singură. Avea să mă câștige cu asta. Căci la 100 de kile știam și eu, chiar dacă foarte fraged cum e să vrei să te iubească dracului cineva. Am devenit  pe ascuns, empatică și am iertat-o. Pe atunci n-aveam însă curajul să și arăt asta, așa că, de dragul rebeliunii m-am luptat cu ea până în pânzele albe, până în ziua bacului când toți am luat 10 la franceză și ne-am gandit să-i punem rezultatele în poștă.

Pe scurt, aveam să înțeleg, că după o vârstă (poate), nu te mai bați în „cine e mai puternic”, ci în „cine e mai sensibil”. În orice tip de interacțiune umană se ajunge – ciudat nu? – la momentul în care vulnerabilitatea devine chiar arma cu care poți câștiga. Aproape perfid, la limita sincerității,  aveam să aflu din conjuncturi variate că treaba asta cu sensibilitatea e cu două tăișuri pe care nu ai cum să le eviți. „În fond, sunt foarte puțini oameni sănătoși în jurul dumnevaoastră” cum ar zice psihanalistul meu, sau „suntem toți fucked up” cum ar zice prietenul meu de la cafea.

În liceu totuși alesesem, pentru o lungă bucată de vreme să-l ascult pe taică-miu. Să nu fiu slabă, să nu fiu fraieră, să nu pun suflet și în pricinipiu să fiu bărbat. Nici atunci și nici acum nu am înțeles de ce lângă toate astea apărea obsesiv ideea de a fi bărbat, căci aș putea să dau câteva exemple eleocvente de bărbați care… mă rog. Puteam deci să înfrunt multe, întărită constant de un tată care și-a dorit puterea. Și dacă el n-a avut-o… să o aibă copiii. Și dacă frate-miu n-a avut-o,  să o am eu. Așa ajunsesem ca în liceu (și ceva vreme după) să mă lupt cu orice. Chiar și când nu era cazul. A te ascunde și a riposta. Erau două verbe care m-au urmărit o lungă bucată de vreme. Dar în liceu asta era frumos. Asta făcea – de fapt – să lege și marile prietenii. Și atunci, ca și acum, oamenii se întâlneau în vulnerabilități. Și de acolo începeau să se iubească. Dar (și) asta – aveam să descopăr mai târziu- depinde de o oareșce maturitate.

Am ieșit deci cu note scăzute la purtare, absențe numărate cu mirare de fiecare profesor și un renume de care mi-ar putea fi rușine acum, dar mă știu, nu eram decât un munte de sensibilitate. Prin comparație aș spune că în adolescență aveam mult mai mult curaj decât acum. Mi-e teamă că m-aș afla însă într-o regretabilă eroare. Căci eu n-aveam curaj. Eu aveam tupeu. Și tupeu să te bați cu vulnerabilitatea altuia, nu se cade să (mai) ai. Nu e frumos. Curajul pare azi o altă mâncare de pește.   

De curând am băut o cafea cu un tip în fața căruia m-am arătat, ca de obicei, proastă. În traducere liberă vulnerabilă, dar n-aș vrea să fac uz de acest cuvânt. El m-a liniștit și mi-a zis că și el e prost. Sigur că aproape începusem să ne batem în cine e mai prost, adică mai sensibil, și cine are totuși mai multe traume și complexe, dar ca doi oameni deștepți și fără interese de mari prietenii am preferat să râdem și să ne despărțim cuviincios. „Nu mai e mult până când o să recunoaștem toți că suntem fucked up” mi-am zis. Abia atunci jocul va deveni interesant și vom fi luați prin surprindere. Abia atunci vom lăsa loc întâmplării. Și tot de curând aflu că curaj vine de la cœur (inimă). Pe românește să ai curaj însemnă să faci pară-se, ce-ți zice inima. Și cam aici începe nebunia. Căci eu nu fac altceva decât să mă întreb: cum putem să ne-o ardem toți pe tupeu când toată copilăria ne-am ars-o cu „de ce mă strângi în pumnul tău…tu nu știi oare că-s mic și eu și că mă doare?”.

LA CLUJ LUMEA ÎȘI VEDE DE TREABĂ

la Poliția Rutieră sunt cea mai frumoasă, bărbații de pe camion mă respectă, o fată plânge pe bordură, un băiat  în maiou alb mă întreabă dacă mi-am scos cazierul, îi spun nu, îmi zâbește, zâmbesc și eu, zâmbește și el, zâmbesc și eu, zâmbește și el, zâmbesc și eu; ne întrerupe o doamnă din Turda.

la Opera Bistro o mamă își programează băiatul la dezintozicare. Doctorul mănâncă orez “oricând doamnă, numa să vrea și el”; cineva mă atinge pe umeri, mă anunță că m-am tuns; în Insomnia un tip râde o dată la 5 minute; lumea își vede de treabă îmi spun, uite, la Librarium au adus mai multe caiete și vartic nu s-a schimbat deloc, e adorabil mă gândesc și evit să-l salut; mă întâlnesc cu un băiat, mă mângâie pe cap, mă blochez puțin, salut pe cineva, e foarte aglomerat, bicicleta nu încape pe străzi.

în Parcul Central rațele depun efort ca să pară ușor, copiii se agită ca de obicei, mamele vorbesc la telefon, tații sunt la serviciu, băieții își numără fetele, fetele își numără băieții, bărbații ignoră femeile, femeile se cred importante și se epilează. La ieșirea din Parcul Central miroase a  nămol; ca-n seara în care nu te-am lăsat să te piși în chiuvetă; am regretat un pic, dar uite, acum o babă fumează și alta se plimbă; la semafor mă claxonează o mașină de lux, iar eu mă simt sexi, șoferul mă înjură, iar eu mă simt de căcat;

în Piața Mărăsti caut o sfoară, doi bărbați mănâncă chupa-chups; “m-am ars la cur”, zice limba albastră, „la ce?”, întreabă limba verde, „la cur”, insistă limba albastră. Iau 4 mici și 7 sfori. Micii nu sunt buni, sforile-s greșite, doru vopsește, andra filmează urechi pentr-un spectacol suspect; în curte cineva mă întreabă dacă merg la Sibiu; eu mă întreb dacă se vede pe fața mea că zic da.

mă las filmată; evit un scuipat; mă lovesc de-un stâlp, o femeie cu un sân dezgolit îmi cere bani, o refuz; azi am dat bani unui copil mai mare decât sânul tău. Îmi iau 4 pachete de țigări, vânzătoarea mă întreabă dacă sunt supărată, îi zic că da, pentru că e luni? futu-i, e luni? ea râde și-mi zice să nu pun suflet, o întreb la ce vârstă a suferit ea cel mai tare, îmi zice că niciodată și mă bucur că am avut această discuție.

 

prin cap

***
Mâinile îmi miros a ciorbă deși n-am gătit niciodată. Părul mi se zbârcește, plouă ca dracu și mie îmi place asta, îmbătrânesc,  sfârcurile mă indispun, atâta păr n-avea nici vlad.  Mă uit pe geam și nu mai văd nimic,  mama se uita cu orele pe geam, era foarte sexi; pe mine atunci mă păștea un gol, dar ea nu știa și nici acum nu știe; sunt puține diferențe între atunci și acum, între mine și ea.

***
Bagă-ți mințile în cap și nu ți le mai scoate niciodată de acolo mi-a zis tata când au început să îmi crească sânii ca două infecții timide;  au crescut atât de tare că a început să-mi curgă sânge din umeri,  bretelele sutienului  au început să cadă din ce în ce mai des, la început noaptea apoi și la prânz și tata zicea bagă-ți mințile în cap și nu ți le mai scoate niciodată  de acolo.

***
Prieteniile se leagă mai greu, îmbătrânești, parcă nu mai au gust. Faci exerciții de sigurătate, în fiecare zi între 21:00 și 02:30. La 03:00 adormi cu gândul la alte variante și visezi în alte limbi. Din varii motive cineva te devorează sexual. Deloc senzual, corpul mi se lasă pe-o parte, fără să conștientieze o clipă că ar putea sta drept.

***
Parcă nu mai e unde. Refuz să-mi fie jenă de cum nu se întâmplă nimic, atunci când chiar nu se întâmplă nimic; dar alegi să crezi că acel nimic înseamnă totul.
dacă notezi tot ce vrei să ții minte o iei razna.

***
Nu știu ce fac. Dar dacă aș ști, aș fi foarte mândră de mine.
Sun la o ușă la care aș vrea să nu mi se răspundă.

proză de sibiu

De data asta ploua. Gardul părea neschimbat. Un băiețel trecea relaxat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rucsacul îi atârna greu dar nu era momentul să se gândească la educație acum; nu-i pasă nimănui de copilul ăsta și de teroarea literei h, nu-i pasă nimănui de nimic în general, se gândea ea. O familie de romi se distra fără să aibă nimic care să-i  acopere; copilul râdea în spatele tatălui care îl ținea de picioare. Mama îi înjura pe amândoi, fericită că îi are.

Simțea cum apa îi trece prin haine. Știa că o să îi pară rău că a venit din nou aici; urmărea fiecare trecător pentru care locul acela nu însemna nimic. A intrat într-un second să își cumpere o pelerină. A ieșit  cu o pereche de pantaloni cu un număr mai mic pe care avea să nu-i poarte niciodată; afară ploua mai puțin, dar locul rămăsese la fel, statuia părea și ea indiferentă scurgându-i-se pe ochi căcat de porumbel. Un cui îl scoate pe altul își spunea în gând sperând că azi, ploaia v-a spăla ce era de spălat; și a tunat cum tuna în copilărie când stătea cu frate-su în dosul casei și le plăcea ploaia. S-a mai uitat o dată la locul acela și s-a adăpostit sub o poartă mare așa cum există în orașele de pe aici.

Poarta s-a deschis către o curte interioară peste care ploua mărunt. Câteva rufe erau puse la uscat; nu era nimeni acasă iar rufele înmuiate păreau acum părăsite. Nu îi plăceau locurile pustii deși îi dădeau un fel de siguranță ca pentru ea nu va fi niciodată așa. S-a auzit motorul unei mașini în care era un bărbat și pentru câteva secunde și-a imaginat cum o întreabă dacă nu vrea ceva de îmbrăcat. Și-a imaginat cum ea îl refuză la început dar apoi acceptă cu frică; sper să nu fie vreun nebun își spunea. S-a gândit cum ies la o cafea și cum se dovedește într-un final că el e bărbatul vieții ei despre care urma să  povestească într-o zi că s-au găsit pe ploaie lângă locul acela care nu înseamnă nimic pentru nimeni. Avea să le povestească copiilor în amănunt ziua în care l-a cunscut pe tatăl lor și pentru un moment s-a uitat la cum e îmbrăcată ca să țină minte câteva detalii ce vor face povestea mai interesantă.

Bărbatul din mașină a parcat în curtea interioară și a trecut pe lângă ea urcând câteva scări. Atunci și-a dat seama că nu există iubire perfectă și a băgat divorț. Ploaia s-a oprit când câștigase copii și terenul de lângă oraș și se reîntâlnise cu bărbatul vieții ei la o cafea, poate în aceeași cafenea în care se cunoscuseră acum un minut sau poate va schimba locul între timp. Nu știa cu ce să se îmbrace la întâlnirea aceea și pierduse multă vreme sub poartă gândidu-se dacă să flirteze cu el peste 20 de ani sau nu, așa că a decis că vor face sex și probabil vor deveni amanți înșelându-și noile iubiri cu iubirea în care ei totuși au crezut atât de mult; nu e un păcat să înșeli pe nimeni dacă înșeli cu iubirea vieții tale care te-a părăsit dar căruia totuși i-ai jurat eternitate în fața preotului în care erai destul de decoltată. Bine că tata a fost fericit în ziua aceea, se gândea.

A mai trecut o dată pe lângă locul acela despre care nimeni nu-și mai amintește nimic înafară de ea și de un om al stăzii care îi ceruse – atunci- o țigară. Era o dimneața scârbos de călduroasă, cu ani în urmă când ea l-a servit cu  5 țigări și i-a zâmbit cu toți dinții. Bărbatul i-a mulțumit și s-a uitat în ochii ei. A vrut să o întrebe ceva dar a plecat gândidnu-se că așa arată fericirea în ochii unei femei, cine știe ce a făcut azi-noapte și pe cine a întâlnit, nu stă degeaba pe gardul ăsta. Ar fi trebuit să îi dea tot pachetul se gândea ea acum cu părere de rău că nu-și mai aduce aminte cum arată singurul bărbat cu care și-a împărtășit fericirea.

singura soluție: porn HD

ce dragobete să mai aștepți
când mamelonul lui Beyonce de România a explodat
anunță kanal d că
i-a căzut și s-a dus la mama dracului care avea doi sâni sănătoși din care a hrănit mulți draci ponegriți care au umblat după alte felurite țâțe, mai mici, mai mari, lăsate, transpirate, lactate, zemoase, vărgate, din care s-au alăptat și s-au excitat miraculos de real,
HD pornhub e tot ce îți dorești
e 1-0 pentru Lisabona,
anunță digisport.

poporul declară iubire româniei, o altă mamă cu țâțe lăsate și mulse
muie DNA, muie Guvernul, muie Iohanis
un domn răgușit nu e deacord
apare în reluare pe tvr 1
după 50 de ani de muncă din care 5 în Africa
un jurnalist declară că se fac glume foarte fundamentale pe seama protestatrilor
mă zbârcesc în pat
HD pornhub e tot ce îți dorești
#rezist

1000 ways to die – o emisiune pe sport.ro
singurul canal care confirmă că moartea e sportul cel mai util în care nimeni nu mai numără caloriile.