Zăpadă și frig

Reușea să se adapteze la fiecare spațiu locativ care i se oferea; își făcea propriul bârlog o dată la câteva luni, cu aceleași lenjerii de pat, cu aceleași cutii de cosmetice rar folosite, reviste, cărți, prelungitoare.  Folosea un parfum feminin pentru pereți și dulapuri; își marca teritoriul  cu un miros floral cu care era investită de rudele care îi făceau cadouri fără să o cunoască. Era frig. Dădea căldura la maxim în dormitor și fuma cu geamul deschis în bucătărie. De data asta stătea la parter iar la geamul ei se adunau din când în când copii romi, unguri sau români care cereau ghete imposibil de oferit; le făcea în schimb câte un pachet cu mâncare. Era un magnet pentru oamenii săraci deși nu era bogată, nici nu emana bogăție, emana un soi de blândețe venită pe linie paternă, de la ochii lăsați bleg în jos, sau poate mai degrabă emana o singurătate venită pe linie maternă unde femeile adoră privitul în gol pe geam, orium o singurătate pe care oamenii străzii o recunoșteau ca și cum era una de-a lor, ca și cum doar soarta a scăpat-o de boschetăreala pe care ar fi meritat-o, printr-o minune – se gândea ea- a ajuns un om privilegiat, asta o apropia un pic de dumnezeu. Avea o meserie decentă care o făcea să se plimbe dintr-un oraș în altul, o mașină mică și ieftină, câțiva prieteni și mai nou, un iubit stabil care îi dădea senzația că poate fi liniștită măcar pentru câteva luni,  deși nu a avut niciodată o viață tumultoasă, nici plină de surprize sau de vieți pierdute în apropierea ei, nu avusese parte de trădări, nu luase decizii abrupte, nu avea secrete. Dar a avut mereu tendința să exagereze, să creeze dintr-o mică minciună un moment de trădare, dintr-un mic flirt o poveste dragoste, dintr-un futai, o relație; obișnuia să supraestimeze evenimente și sentimente când ele erau simple momente ale unei vieți lipsite de particular. Avea o lume interioară zbuciumată, o lume în continuă modificare, ceea ce o făcea de fapt să stagneze, ca atunci când te uiți la o cascadă și din vărsarea continuă se crează o dinamică neîntreruptă, o linie aridă și zgomotoasă.  

Era frig și afară și în casă dar mai ales în bucătărie. Își bea cafeaua făcută la foc de butelie, un obiect de care nu a avut voie să se apropie în copilărie, nici acum nu i se pare prea sigur dar îi place să se lupte cu fricile sau interdicțiile de atunci pentru că îi dă senzația că se apropie de maturitatea pe care o tot așteaptă ca pe ceva salvator care va pune capăt acestei vieți complicate, deși știm deja că nimic nu era complicat.  Și oricum, nu renunța la ceea ce-i crea chiar și un mic disconfort, avea să îi folosească totul la un moment dat, cu cât știi mai multe cu atât reziști mai bine iar viața era pentru ea un test de rezistență. Orice moment greu, deși știm deja că nu a avut niciun moment greu până astăzi, era transformat într-o lecție învățată. Își pândea viața. Stătea în bucătărie, fuma, își bea cafeaua și nu se gândea la nimic. Încă nu-și dădea seama că nu se gândește la nimic, nu recunoștea momentul, nu era acolo, era undeva unde nu mai fusese, undeva unde nu-și imaginase vreodată că va fi.  

Mirosea a ger și a gaz de butelie, a țigară, cafea și insecticid, a detergent de vase și lemn vechi de apartament locuit de atâția și atâția oameni înaintea ei. Și din toate astea cel mai mult îi plăcea gerul pentru că trebuia să îi reziste. Nu știa că e momentul unic de liniște, momentul neconstruit pentru că știm deja că în banalitatea vieții ei își construia momentele, era momentul în care te lași să fii cu toate pe care ai încercat să le ocolești. Un moment pe care ea nu-l conștientiza, habar nu avea cât era fericită și e mare păcat că nu și-a dat seama nici până-n ziua de azi.   

Ultima postare de pe geamul de la baie

De pe geamul de la baie văd urmele casei poporului și cele ale catedralei mântuirii neamului despre care spunea cineva că e foarte bine că e construită acolo pentru că prin ea se vor spăla  toate păcatele comuniștilor. Foarte frumos spus dacă stai să te gândești din perspectiva celui care o spune și foarte urât spus dacă stai și te gândești dintr-o altă perspectivă pentru că așa cum zicea cineva ce treabă are politica cu spiritualitatea sau ce treabă are catedrala mântuirii neamului cu spiritualitatea și până la urmă nu are decât să existe această catedrală dar nu din banii statului că statul e laic și democrația nu poate funcționa decât într-un stat laic așa cum susținea cineva. Sau poate să fie finanțată de stat spunea altcineva dacă această catedrală ar fi totuși una frumoasă din punct de vedere estetic adică artistic dacă ar fi o sagrada familia dacă am fi plătit un arhitect un artist și am fi făcut o catedrală care să atragă și turiștii laici nu doar creștini altfel spus statul să nu dea bani la culte să plătească pentru cultură. Dar ce e arta dacă nu o altă religie cum mai zicea cineva și de ce e arta finanțată de stat și cultele ar trebui să nu fie. Căci cu ce e oare mai prejos un credincios duminică dimineață decât un laic duminică seară se întreba cineva căci ambii se duc în aceste lăcașuri ca să-și potolească dorința de spiritualitate. Ce prostie a zis atunci cineva arta nu intră la spiritualitate,  ea intră la intelect, iar biserica nu intră la intelct, ci din contra. Deci statul nu trebuie să finanțeze spitirualitatea ci doar intelectul. Perfect deacord spunea cineva statul trebuie să fie laic spiritualitatea e individuală să se adune oamenii să stangă bani pentru cultele lor și până la urmă nici sagrada familia nu e finanțată din bani publici. Și uite așa o să înceapă omul să adune bani de la BT care BT nu va sponsoriza spiritualitatea căci ar fi o mare contradicție în termeni ci va finanța artistul care a gândit catedrala dar ce artist e acela care clădește pe hârtie o catedrală dacă nu un creștin că și gaudi tot de dragul creștinismului s-a apucat de treabă.  Și uite așa va apărea în loc de cruce sigla sponsorului  așa cum și la teatru în loc de poza unui actor a apărut într-o zi logo-ul raiffeisen deși în conceptul afișului de la crearea lui încoace la fiecare spectacol e poza unui actor. Și uite cum doar prin acest raționament spunea cineva sintagma să punem cruce capitalismului ar putea avea sens. Și toate se vor fi petrecut atât de repede că  nici nu vom fi avut timp să regretăm.

Cadou de ziua mea

Tata mi-a zis că mai bine îmi cumpăram eu ceva din toți banii pe care i-a cheltuit. Mi-o amintesc pe mama sprijinindu-se de ușa de la bucătărie, aprobându-l, deși zâmbetul trăda o oareșce satisfacție că a putut să-mi ofere altceva. Era singura perioadă a vieții noastre în care mama fusese constant de partea mea, undeva între 7 și 14 ani.

Era prima dată când îmi sărbătoream ziua de naștere acasă în sufragerie cu colegii de la școală. Petrecerile de genul erau pentru bogați, nu pentru noi. Dar i-am convins pe ai mei că organizarea unei astfel de eveniment e o investiție în colecția mea de maimuțoi de pluș căci voi primi atât de mulți încât nu va mai trebui să cumpăr o perioadă. Tata a desfăcut cadourile demonstrându-mi că banii investiți în salam, cașcaval chec și suc nu se recuperează din cadourile primite pentru că nu primisem mare lucru. Am în cap imaginea asta cu tata care-mi răscolea prin pungi și îmi spunea cât costă fiecare. Țin minte că printre cadouri era o periuță de dinți pentru copii mici și nu am înțeles de ce am primit-o și tata mi-a zis, vezi de treabă că o avea prin casă și nu știa ce să facă cu ea. Avea dreptate. Singurul cadou impresionant era un urs mare și verde de la Livia cu care nici nu eram prietenă bună dar o invitasem pentru că învăța bine. Prietenele mele cele mai bune erau mediocre iar cadourile, m-a convins tata, de căcat.

Aveam atunci peste 100 de maimuțoi de pluș și fiecare avea un nume și o poveste trecute într-un carnețel. Îmi plăcea să țin inventarul pentru că în secret o admiram pe mama care a muncit la magazie în combinat și a făcut inventare importante. Toate îi ieșeau impecabil iar ea era mândră de asta și eu înțelegeam că mama e bună în meseria ei. Ea își amintește perioada aceea ca fiind cea mai frumoasă perioadă a vieții ei. La magazia Centrului de Calcul Sidex mama scria ordonat în tot felul de caiete și dădea salariile. Bărbații îi lăsau mărunțiș și pun pariu că mama flirta puțin cu ei, mai ales cu cei care miroseau bine. La cei cărora le simțeai transpirația mama se uita urât și le dădea de înțeles – fără jenă – că put.

Îmi amintesc că era atât de bună la calcule că o ajuta periodic și pe Prietena L. la inventarul de la la ziare și reviste. Ăla era un eveniment de o mare emoție pentru ambele familii căci Prietena L. ieșea mereu în pierdere iar asta îl dezamăgea constant pe tata care în liceu le-a iubit pe amândouă. Pe vremuri mamei i se zicea Lacrima iar eu o admiram pentru asta. Dar nu voia să fure nimic din combinat așa cum o îndruma tata și asta mi se părea ciudat.

Eu investeam cam toți banii în oi, urși, câini și elefanți încercând să o ajung pe Mădălina Manole care apăruse într-o revistă înconjurată de foarte multe păpuși din astea de pluș. Prietena L. mi-a făcut atunci cadou revista asta. Era o tipă care m-a iubit foarte mult pentru că ea avea doi băieți și își dorea o fată. Țin minte că la un moment dat am fost dată afară din sufragerie și trimisă în camera băieților. Ceea ce nu se întâmpla în mod normal, deci am înțeles că e o discuție de adulți și părea una gravă. Mi s-a zis acasă, fără nicio explicație, că Prietena L. a hotărât să facă avort. Probabil pentru a evita riscul de a mai face încă un băiat. Dar eu am plâns mult în noaptea aia, alături de Riki, un șoarec mare cu pijamalele tărcate. Am plâns pe înfundate așa cum plângeam deseori, am plâns ca și cum mi-a dispărut o soră, o oaie, un urs, un câine sau un elefant.

Tata încerca cu încăpățănare să îmi demonstreze că ziua mea de naștere a fost un eșec. Iar eu îmi amintesc că a fost o petrecere reușită; am fost singura care a putut să treacă pe sub bara de la aspirator la dansul limbo. Fetele au stat mult la mine și s-au simțit bine în șosetele lor albe iar mie mi s-a strecurat printre cadouri o casetă cu Elena Cârstea, dacă nu mă înșel chiar de la mama, cu hitul „Nu sunt perfectă nici nu vreau nici nu pot.”

Mureș

Pe Strada Strâmbă din Tîrgu-Mureș un Matiz roșu stă parcat lângă un câine negru care mă latră. Lumina e albastră, strada pustie. E târziu, abia m-am trezit; vreau doar țigări, apă și mere ca să fiu eu însămi, aici, într-un oraș străin. Pentru asta e nevoie de multă speranță și ambiție; îmi propun să găsesc un magazin non-stop. Câinele latră, se apropie de mine, mă prefac că nu mi-e frică. Fac asta lejer, mi-a intrat în sânge, ia uite, cine e aici cățel frumos și jucăuș, da, da, cățelul, da da, lugu lugu. Dă din coadă, hai uite o pisică, îi zic, du-te și joacă-te cu ea. Mă mușcă de picior în glumă, încep să mă panichez îmi vine s-o șterg cât mai repede dar nu pot să accept imaginea asta: să fug speriată pe Strada Strâmbă din Tîrgu-Mureș, în miez de noapte, cu un câine negru după mine în timp ce un motan mă sfidează cu trei limbi date peste coaie. Asta nu.

La Farmacia non-stop din josul văii patru cupluri stau cuminți la coadă. Un oraș destul de precaut îmi spun, cum să stai la coadă la prezervative? Nu se sărută nimeni, e ca un soi de înțelegere între toți: ne futem acasă. Nu aici. Ne iubim acasă nu pe stradă, ne excităm maxim în lift, ne punem prezervativul și apoi sperăm cu toții că pe el o să-l țină mai mult și că  asta o va convinge pe ea să nu-l părăsească în următoarele două săptămâni. După farmacie achit 3 mere, 2 pachete de țigări și o apă plată. Mă întorc.

Ocolesc strada Strâmbă din Tîrgu-Mureș, câinele ăla sigur mai are și alți prieteni, pozez o bancă tristă și intru într-un bar ca să îmi iau o cafea. Barul e gol, niște golani mișto joacă biliard, am brusc o imagine de la țară, ies repede, ce caut aici; afară un biciclist are câinele legat de portbagaj. Ajung la MC, aici e viața adevărată din Tîrgu-Mureș, i-am luat lui Lolo o dată o prăjitură de la o tipă drăguță și am vorbit toată noaptea despre iubire după ce el a dărâmat masa și eu am încercat să nu mă enervez.

Urc un deal destul de abrupt, cu bicicleta nu l-aș putea urca, are dreptate Andi, nu e un oraș bike friendly iar Mardare tot timpul dă șaua prea jos. De ce ți-ai luat bicicletă de băieți m-a întrebat când i-am zis că asta poate fi bicicleta comună, dar așa face ea, e constant nemulțumită, nu știu Mardi i-am zis atunci, sunt multe lucruri pe care nu le știu; dar ea nu m-a crezut. Știi, Leta, ar trebui să fii mai relaxată – mi-a zis înainte să plec iar eu încerc să o ascult.

O gașcă de liceeni coboară înfometați spre MC și trec pe lângă mine ca și cum n-aș exista, fix ca Paul acum vreo 25 de ani când eu îl iubeam pe el și el o iubea pe Găbița și am știut că așa va fi mereu. Un puști își ține gagica în brațe, o cară ca și cum traversează un râu, o întreabă de ce și-a pus tocuri iar ea zice nu știu; așa e la vârsta asta băi puțoiule, fetele se sacrifică ca să le placi tu, iar tu le placi deși nu știi nimic despre ele și e posibil să nu afli niciodată și să ți-o arzi aiurea în stânga și-n dreapta inconștient că o cauți pe maică-ta în toate femeile lumii dar foarte conștient că te vei însura cu una care ar fi putut fi oricare.

Deschid poarta facultății, e încă foarte cald, aseară am sărit gardul, azi cunosc deja schema. În cameră e saună, mi-am luat un ventilator chinezesc portabil, nu ajută la nimic dar pentru că nu mai am bani, trebuie să-i cheltui. Greierii cântă, portarul doarme satisfăcut, frigiderul de 50 de cm bârâie. „Și e ceva sublim în liniștea asta” vorba lui Pâzgu, când ajungi într-un oraș nou și ai o lună să-l descoperi. Ți-e din nou teamă că în curând îi vei spune acasă iar ai tăi te vor întreba la ce te referi.