Mureș

Pe Strada Strâmbă din Tîrgu-Mureș un Matiz roșu stă parcat lângă un câine negru care mă latră. Lumina e albastră, strada pustie. E târziu, abia m-am trezit; vreau doar țigări, apă și mere ca să fiu eu însămi, aici, într-un oraș străin. Pentru asta e nevoie de multă speranță și ambiție; îmi propun să găsesc un magazin non-stop. Câinele latră, se apropie de mine, mă prefac că nu mi-e frică. Fac asta lejer, mi-a intrat în sânge, ia uite, cine e aici cățel frumos și jucăuș, da, da, cățelul, da da, lugu lugu. Dă din coadă, hai uite o pisică, îi zic, du-te și joacă-te cu ea. Mă mușcă de picior în glumă, încep să mă panichez îmi vine s-o șterg cât mai repede dar nu pot să accept imaginea asta: să fug speriată pe Strada Strâmbă din Tîrgu-Mureș, în miez de noapte, cu un câine negru după mine în timp ce un motan mă sfidează cu trei limbi date peste coaie. Asta nu.

La Farmacia non-stop din josul văii patru cupluri stau cuminți la coadă. Un oraș destul de precaut îmi spun, cum să stai la coadă la prezervative? Nu se sărută nimeni, e ca un soi de înțelegere între toți: ne futem acasă. Nu aici. Ne iubim acasă nu pe stradă, ne excităm maxim în lift, ne punem prezervativul și apoi sperăm cu toții că pe el o să-l țină mai mult și că  asta o va convinge pe ea să nu-l părăsească în următoarele două săptămâni. După farmacie achit 3 mere, 2 pachete de țigări și o apă plată. Mă întorc.

Ocolesc strada Strâmbă din Tîrgu-Mureș, câinele ăla sigur mai are și alți prieteni, pozez o bancă tristă și intru într-un bar ca să îmi iau o cafea. Barul e gol, niște golani mișto joacă biliard, am brusc o imagine de la țară, ies repede, ce caut aici; afară un biciclist are câinele legat de portbagaj. Ajung la MC, aici e viața adevărată din Tîrgu-Mureș, i-am luat lui Lolo o dată o prăjitură de la o tipă drăguță și am vorbit toată noaptea despre iubire după ce el a dărâmat masa și eu am încercat să nu mă enervez.

Urc un deal destul de abrupt, cu bicicleta nu l-aș putea urca, are dreptate Andi, nu e un oraș bike friendly iar Mardare tot timpul dă șaua prea jos. De ce ți-ai luat bicicletă de băieți m-a întrebat când i-am zis că asta poate fi bicicleta comună, dar așa face ea, e constant nemulțumită, nu știu Mardi i-am zis atunci, sunt multe lucruri pe care nu le știu; dar ea nu m-a crezut. Știi, Leta, ar trebui să fii mai relaxată – mi-a zis înainte să plec iar eu încerc să o ascult.

O gașcă de liceeni coboară înfometați spre MC și trec pe lângă mine ca și cum n-aș exista, fix ca Paul acum vreo 25 de ani când eu îl iubeam pe el și el o iubea pe Găbița și am știut că așa va fi mereu. Un puști își ține gagica în brațe, o cară ca și cum traversează un râu, o întreabă de ce și-a pus tocuri iar ea zice nu știu; așa e la vârsta asta băi puțoiule, fetele se sacrifică ca să le placi tu, iar tu le placi deși nu știi nimic despre ele și e posibil să nu afli niciodată și să ți-o arzi aiurea în stânga și-n dreapta inconștient că o cauți pe maică-ta în toate femeile lumii dar foarte conștient că te vei însura cu una care ar fi putut fi oricare.

Deschid poarta facultății, e încă foarte cald, aseară am sărit gardul, azi cunosc deja schema. În cameră e saună, mi-am luat un ventilator chinezesc portabil, nu ajută la nimic dar pentru că nu mai am bani, trebuie să-i cheltui. Greierii cântă, portarul doarme satisfăcut, frigiderul de 50 de cm bârâie. „Și e ceva sublim în liniștea asta” vorba lui Pâzgu, când ajungi într-un oraș nou și ai o lună să-l descoperi. Ți-e din nou teamă că în curând îi vei spune acasă iar ai tăi te vor întreba la ce te referi.

un munte vs. un munte

În liceu profa de franceză mi-a zis „ești un munte de nesimțire, Nicoleta! Asta ești!”. Exact așa mi-a zis. Și a repetat nazal „un munte de ne-sim-ți-re”. Stăteam în picioare cu cele 100 de kile ale mele și îmi bătea inima ca la turci. Am ripostat obraznic și am luat loc în bancă. Asta eram atunci; asta descopăr că nu mai sunt acum;  o  grasă obraznică; un munte pe care – cu două vorbe sensibile –  l-ai câștiga instant.

Aș vrea să fi urlat atunci „sunt un munte de senisbilitatea, domana, asta sunt”. Cred că aș fi impresionat-o. În fond, era și ea  cât se poate de sensibliă de vreme ce-și punea nervii la încercare cu o puștoaică de 17 ani; de vreme ce de Crăciun plângea la colinde și apoi ne ardea câte un 3 la fiecare. Sigur, atunci nu înțelegeam că marea luptă a omenirii constă în cine își ascunde vulnerabilitatea mai bine. Dar am avut timp să învăț mai târziu nu numai că a ascunde e o formă de putere ci și că vulnerabilitate în sine poate deveni o armă.

Când am făcut reclamație la director cum că profa de franceză ne terorizează psihic, femeia a venit a doua zi încărcată de singurătatea ei. Ne-a zis foarte clar că e fericită și divorțată dar ne-a lăsat să înțelegem că băiatul ei avocat! nu prea o sună. Avea niște mărgele mari și galbene și ochii ăia verzi erau mai încărcați ca niciodată. Auzise că noi spuneam despre ea că e o frustrată. Iar ea a ținut să ne explice de la catedră că nu e. Singura problemă era că noi eram proști. N-am contrazis-o niciodată în ceea ce mă privește dar pe undeva toată lupta asta era o ecuație simplă din care reieșea, invariabil, că ea e o femeie singură. Avea să mă câștige cu asta. Căci la 100 de kile știam și eu, chiar dacă foarte fraged cum e să vrei să te iubească dracului cineva. Am devenit  pe ascuns, empatică și am iertat-o. Pe atunci n-aveam însă curajul să și arăt asta, așa că, de dragul rebeliunii m-am luptat cu ea până în pânzele albe, până în ziua bacului când toți am luat 10 la franceză și ne-am gandit să-i punem rezultatele în poștă.

Pe scurt, aveam să înțeleg, că după o vârstă (poate), nu te mai bați în „cine e mai puternic”, ci în „cine e mai sensibil”. În orice tip de interacțiune umană se ajunge – ciudat nu? – la momentul în care vulnerabilitatea devine chiar arma cu care poți câștiga. Aproape perfid, la limita sincerității,  aveam să aflu din conjuncturi variate că treaba asta cu sensibilitatea e cu două tăișuri pe care nu ai cum să le eviți. „În fond, sunt foarte puțini oameni sănătoși în jurul dumnevaoastră” cum ar zice psihanalistul meu, sau „suntem toți fucked up” cum ar zice prietenul meu de la cafea.

În liceu totuși alesesem, pentru o lungă bucată de vreme să-l ascult pe taică-miu. Să nu fiu slabă, să nu fiu fraieră, să nu pun suflet și în pricinipiu să fiu bărbat. Nici atunci și nici acum nu am înțeles de ce lângă toate astea apărea obsesiv ideea de a fi bărbat, căci aș putea să dau câteva exemple eleocvente de bărbați care… mă rog. Puteam deci să înfrunt multe, întărită constant de un tată care și-a dorit puterea. Și dacă el n-a avut-o… să o aibă copiii. Și dacă frate-miu n-a avut-o,  să o am eu. Așa ajunsesem ca în liceu (și ceva vreme după) să mă lupt cu orice. Chiar și când nu era cazul. A te ascunde și a riposta. Erau două verbe care m-au urmărit o lungă bucată de vreme. Dar în liceu asta era frumos. Asta făcea – de fapt – să lege și marile prietenii. Și atunci, ca și acum, oamenii se întâlneau în vulnerabilități. Și de acolo începeau să se iubească. Dar (și) asta – aveam să descopăr mai târziu- depinde de o oareșce maturitate.

Am ieșit deci cu note scăzute la purtare, absențe numărate cu mirare de fiecare profesor și un renume de care mi-ar putea fi rușine acum, dar mă știu, nu eram decât un munte de sensibilitate. Prin comparație aș spune că în adolescență aveam mult mai mult curaj decât acum. Mi-e teamă că m-aș afla însă într-o regretabilă eroare. Căci eu n-aveam curaj. Eu aveam tupeu. Și tupeu să te bați cu vulnerabilitatea altuia, nu se cade să (mai) ai. Nu e frumos. Curajul pare azi o altă mâncare de pește.   

De curând am băut o cafea cu un tip în fața căruia m-am arătat, ca de obicei, proastă. În traducere liberă vulnerabilă, dar n-aș vrea să fac uz de acest cuvânt. El m-a liniștit și mi-a zis că și el e prost. Sigur că aproape începusem să ne batem în cine e mai prost, adică mai sensibil, și cine are totuși mai multe traume și complexe, dar ca doi oameni deștepți și fără interese de mari prietenii am preferat să râdem și să ne despărțim cuviincios. „Nu mai e mult până când o să recunoaștem toți că suntem fucked up” mi-am zis. Abia atunci jocul va deveni interesant și vom fi luați prin surprindere. Abia atunci vom lăsa loc întâmplării. Și tot de curând aflu că curaj vine de la cœur (inimă). Pe românește să ai curaj însemnă să faci pară-se, ce-ți zice inima. Și cam aici începe nebunia. Căci eu nu fac altceva decât să mă întreb: cum putem să ne-o ardem toți pe tupeu când toată copilăria ne-am ars-o cu „de ce mă strângi în pumnul tău…tu nu știi oare că-s mic și eu și că mă doare?”.

LA CLUJ LUMEA ÎȘI VEDE DE TREABĂ

la Poliția Rutieră sunt cea mai frumoasă, bărbații de pe camion mă respectă, o fată plânge pe bordură, un băiat  în maiou alb mă întreabă dacă mi-am scos cazierul, îi spun nu, îmi zâbește, zâmbesc și eu, zâmbește și el, zâmbesc și eu, zâmbește și el, zâmbesc și eu; ne întrerupe o doamnă din Turda.

la Opera Bistro o mamă își programează băiatul la dezintozicare. Doctorul mănâncă orez “oricând doamnă, numa să vrea și el”; cineva mă atinge pe umeri, mă anunță că m-am tuns; în Insomnia un tip râde o dată la 5 minute; lumea își vede de treabă îmi spun, uite, la Librarium au adus mai multe caiete și vartic nu s-a schimbat deloc, e adorabil mă gândesc și evit să-l salut; mă întâlnesc cu un băiat, mă mângâie pe cap, mă blochez puțin, salut pe cineva, e foarte aglomerat, bicicleta nu încape pe străzi.

în Parcul Central rațele depun efort ca să pară ușor, copiii se agită ca de obicei, mamele vorbesc la telefon, tații sunt la serviciu, băieții își numără fetele, fetele își numără băieții, bărbații ignoră femeile, femeile se cred importante și se epilează. La ieșirea din Parcul Central miroase a  nămol; ca-n seara în care nu te-am lăsat să te piși în chiuvetă; am regretat un pic, dar uite, acum o babă fumează și alta se plimbă; la semafor mă claxonează o mașină de lux, iar eu mă simt sexi, șoferul mă înjură, iar eu mă simt de căcat;

în Piața Mărăsti caut o sfoară, doi bărbați mănâncă chupa-chups; “m-am ars la cur”, zice limba albastră, „la ce?”, întreabă limba verde, „la cur”, insistă limba albastră. Iau 4 mici și 7 sfori. Micii nu sunt buni, sforile-s greșite, doru vopsește, andra filmează urechi pentr-un spectacol suspect; în curte cineva mă întreabă dacă merg la Sibiu; eu mă întreb dacă se vede pe fața mea că zic da.

mă las filmată; evit un scuipat; mă lovesc de-un stâlp, o femeie cu un sân dezgolit îmi cere bani, o refuz; azi am dat bani unui copil mai mare decât sânul tău. Îmi iau 4 pachete de țigări, vânzătoarea mă întreabă dacă sunt supărată, îi zic că da, pentru că e luni? futu-i, e luni? ea râde și-mi zice să nu pun suflet, o întreb la ce vârstă a suferit ea cel mai tare, îmi zice că niciodată și mă bucur că am avut această discuție.

 

prin cap

***
Mâinile îmi miros a ciorbă deși n-am gătit niciodată. Părul mi se zbârcește, plouă ca dracu și mie îmi place asta, îmbătrânesc,  sfârcurile mă indispun, atâta păr n-avea nici vlad.  Mă uit pe geam și nu mai văd nimic,  mama se uita cu orele pe geam, era foarte sexi; pe mine atunci mă păștea un gol, dar ea nu știa și nici acum nu știe; sunt puține diferențe între atunci și acum, între mine și ea.

***
Bagă-ți mințile în cap și nu ți le mai scoate niciodată de acolo mi-a zis tata când au început să îmi crească sânii ca două infecții timide;  au crescut atât de tare că a început să-mi curgă sânge din umeri,  bretelele sutienului  au început să cadă din ce în ce mai des, la început noaptea apoi și la prânz și tata zicea bagă-ți mințile în cap și nu ți le mai scoate niciodată  de acolo.

***
Prieteniile se leagă mai greu, îmbătrânești, parcă nu mai au gust. Faci exerciții de sigurătate, în fiecare zi între 21:00 și 02:30. La 03:00 adormi cu gândul la alte variante și visezi în alte limbi. Din varii motive cineva te devorează sexual. Deloc senzual, corpul mi se lasă pe-o parte, fără să conștientieze o clipă că ar putea sta drept.

***
Parcă nu mai e unde. Refuz să-mi fie jenă de cum nu se întâmplă nimic, atunci când chiar nu se întâmplă nimic; dar alegi să crezi că acel nimic înseamnă totul.
dacă notezi tot ce vrei să ții minte o iei razna.

***
Nu știu ce fac. Dar dacă aș ști, aș fi foarte mândră de mine.
Sun la o ușă la care aș vrea să nu mi se răspundă.

proză de sibiu

De data asta ploua. Gardul părea neschimbat. Un băiețel trecea relaxat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Rucsacul îi atârna greu dar nu era momentul să se gândească la educație acum; nu-i pasă nimănui de copilul ăsta și de teroarea literei h, nu-i pasă nimănui de nimic în general, se gândea ea. O familie de romi se distra fără să aibă nimic care să-i  acopere; copilul râdea în spatele tatălui care îl ținea de picioare. Mama îi înjura pe amândoi, fericită că îi are.

Simțea cum apa îi trece prin haine. Știa că o să îi pară rău că a venit din nou aici; urmărea fiecare trecător pentru care locul acela nu însemna nimic. A intrat într-un second să își cumpere o pelerină. A ieșit  cu o pereche de pantaloni cu un număr mai mic pe care avea să nu-i poarte niciodată; afară ploua mai puțin, dar locul rămăsese la fel, statuia părea și ea indiferentă scurgându-i-se pe ochi căcat de porumbel. Un cui îl scoate pe altul își spunea în gând sperând că azi, ploaia v-a spăla ce era de spălat; și a tunat cum tuna în copilărie când stătea cu frate-su în dosul casei și le plăcea ploaia. S-a mai uitat o dată la locul acela și s-a adăpostit sub o poartă mare așa cum există în orașele de pe aici.

Poarta s-a deschis către o curte interioară peste care ploua mărunt. Câteva rufe erau puse la uscat; nu era nimeni acasă iar rufele înmuiate păreau acum părăsite. Nu îi plăceau locurile pustii deși îi dădeau un fel de siguranță ca pentru ea nu va fi niciodată așa. S-a auzit motorul unei mașini în care era un bărbat și pentru câteva secunde și-a imaginat cum o întreabă dacă nu vrea ceva de îmbrăcat. Și-a imaginat cum ea îl refuză la început dar apoi acceptă cu frică; sper să nu fie vreun nebun își spunea. S-a gândit cum ies la o cafea și cum se dovedește într-un final că el e bărbatul vieții ei despre care urma să  povestească într-o zi că s-au găsit pe ploaie lângă locul acela care nu înseamnă nimic pentru nimeni. Avea să le povestească copiilor în amănunt ziua în care l-a cunscut pe tatăl lor și pentru un moment s-a uitat la cum e îmbrăcată ca să țină minte câteva detalii ce vor face povestea mai interesantă.

Bărbatul din mașină a parcat în curtea interioară și a trecut pe lângă ea urcând câteva scări. Atunci și-a dat seama că nu există iubire perfectă și a băgat divorț. Ploaia s-a oprit când câștigase copii și terenul de lângă oraș și se reîntâlnise cu bărbatul vieții ei la o cafea, poate în aceeași cafenea în care se cunoscuseră acum un minut sau poate va schimba locul între timp. Nu știa cu ce să se îmbrace la întâlnirea aceea și pierduse multă vreme sub poartă gândidu-se dacă să flirteze cu el peste 20 de ani sau nu, așa că a decis că vor face sex și probabil vor deveni amanți înșelându-și noile iubiri cu iubirea în care ei totuși au crezut atât de mult; nu e un păcat să înșeli pe nimeni dacă înșeli cu iubirea vieții tale care te-a părăsit dar căruia totuși i-ai jurat eternitate în fața preotului în care erai destul de decoltată. Bine că tata a fost fericit în ziua aceea, se gândea.

A mai trecut o dată pe lângă locul acela despre care nimeni nu-și mai amintește nimic înafară de ea și de un om al stăzii care îi ceruse – atunci- o țigară. Era o dimneața scârbos de călduroasă, cu ani în urmă când ea l-a servit cu  5 țigări și i-a zâmbit cu toți dinții. Bărbatul i-a mulțumit și s-a uitat în ochii ei. A vrut să o întrebe ceva dar a plecat gândidnu-se că așa arată fericirea în ochii unei femei, cine știe ce a făcut azi-noapte și pe cine a întâlnit, nu stă degeaba pe gardul ăsta. Ar fi trebuit să îi dea tot pachetul se gândea ea acum cu părere de rău că nu-și mai aduce aminte cum arată singurul bărbat cu care și-a împărtășit fericirea.