Cum am ascultat o poveste spusă de Theo Marton

Theo Marton Foto: Teatru 74

Teatru 74 – Tîrgu Mureş
Cum am mâncat un câine
autor: Evghenii Grişkoveţ
traducerea: Bogdan Budeş
regia: Adi Iclenzan
cu: Theo Marton

Stăteam pe un scaun şi încercam să trag din paiul spart pe care îl aveam în sticla de Fanta. Murmur, zgomot, muzică şi oameni pe la mese. Clubul Ţăranului Român arată bine şi e mai liniştit decât alte localuri cu dimensiuni similare. Din spatele meu apare un tip, se urcă pe scenă, se aşează pe scaun şi începe să vorbească. Un început firesc, urmat de o poveste de viaţă – formată în cazul de faţă din copilărie şi armată. O poveste despre un el, care numai este el…pentru că nu mai eşti tu după 3 ani de armată. De fapt, nu mai eşti tu decând nu mai eşti copil…

Theo Marton a atras prin simpatie. Într-o anumită parte a barului a prins chiar foarte bine. O gaşcă ascultătoare râdea cu pofta la tot ce era sau doar părea amuzant. Textul lui Evghenii Grişkoveţ este unul savuros, plin de umor, ironie şi de pasaje în care te doare ceva acolo în dreapta, “ca atunci când te duci la ora de limba  rusă”. Theo ne-a facut să râdem la poveşti cu oameni ce ies de la cinematograf sau se pişă la comanda, şi să zâmbim la imaginile mănuşilor cu un deget, încălzite pe caloriferul din scara blocului. Sincer, firesc şi cu ochii pe noi, am avut impresia că stau cu el la masă şi beau o Fanta fără pai, ascultând o poveste.

Mi-ar fi plăcut totuşi să am şi un nod în gât. Simţeam nevoia să mă doară. Vroiam să-mi fie milă de acest om, atât de schimbat în armata aia blestemată. Vroiam să nu rămân indiferentă la povestea propriu zisă a mâncatului de câine. Aşteptam momentul cu “speranţa aia că desenele animate or să fie bune”! Şi n-a fost. Ciudat! De obicei e mai greu să-i faci pe oameni să râdă decât să plângă. Aseara însă, ceva nu a funcţionat. Nu cred că îi lipseşte ceva spectacolului. Cred doar că acest monolog diferă de la o reprezentaţie la alta; mi se pare uman. Şi mai cred că Theo Marton şi Adi Iclenzan au făcut o treabă foarte grea, nu perfectă, dar curată.

Personajul, trecut prin 3 ani de armată nu mai există. Aşa cum nici câinele pe care l-a mâncat pe punte nu mai există. Diferenţa e că animăluţului i s-a simţit lipsa; lui, nu. Nici măcar nu i s-a sesizat dispariţia. Singurul care suferă după el este el însuşi. După armată nu mai ai viaţă. Totul se rezumă la “când eram eu în armată” sau la fotografia pe care eroul o arată celor cunoscuţi şi necunoscuţi cu mândrie, cu patos şi cu dezamăgirea finală a dezinteresului celorlalţi. După 3 ani de armată, nu mai esti tu. După copilărie,  nu mai eşti tu.

Advertisements

3 thoughts on “Cum am ascultat o poveste spusă de Theo Marton

    • Nicoleta says:

      Da andreevna. Eu o sa fiu acolo de vineri dupa-amiaza:D!
      Vorbim!

      Si stirea zilei se comenteaza la pagina de sus care se numeste Stirile zilelor 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s