Ce să faci pân’ la 4, la etajul 7

Din nou într-un pat străin. De data asta mai curat. După ce am dormit luni de zile cu sau fără lenjerie, în paturi mai cu cearşaf nespălat, mai îmbâcsit de ţigară sau de Ariel plus Lenor, mai cu păr de pisică, mai moale sau mai tare, mai pe jos linsă de un câine dimineaţa, mai în mijlocul prieteniei sau mai pe lângă, am învăţat că orice pat-saltea-izopren în care dormi mai mult de 3 seri consecutiv, se cheamă “patul tău”. Aşa cum orice încăpere în care adormi, mânânci, râzi şi speli vasele devine după 3 zile, “acasă”. S-au dus vreo 8 luni decând trăiesc printe prieteni, vecini, colegi, prieteni de vecini, cunoştinţe, foşti prieteni sau foşti pur şi simplu. În curând voi face un an. La mulţi ani mie şi paturilor care m-au primit goală, ghemuită sau plină de stări. Patului mic din mansardă, patului mare cu pisici, saltelei cu căţel, patului Ariel, patului cu plasmă…etc. Azi mi-e greu să adorm. Poate pentru prima dată mi-e greu să dorm într-un pat străin.

Stau pe spate şi mă uit în tavan. Adică în gol. Citesc poveştile unei tipe pe numele Anna Gavalda. “Vreau să mă aştepte şi pe mine cineva” a ajuns în mâinile mele întâmplător. Nu că nu m-ar atrage titlul într-o librărie, doar că evit să-mi cumpăr cărţi atât de ţipător scrise sau citite de femei în căutarea dragosei. Mi-ar fi ruşine să o citesc în metrou. Tipa mă plictiseşte. E mai frustrată decât credeam la început aşa că sting becul şi-mi imaginez pereţii de sticlă. Într-un cămin de studenţi, treaba asta e un exerciţiu de imaginaţie incitant. De la etajul 7 ajung cu privirea la parter, mai repede decât cu liftul. Într-o secundă.

Stau cu faţa în sus şi mă gândesc că dacă aş fi liberă m-aş duce acum, dar fix acum până jos, în camera unde până nu demult era “acasă”. Aş avea de lămurit nişte lucruri. Două. Dar nu vreau. Camera aia e mult prea plină. Se face un an decând mâncam Nutella toată noaptea cu pâine aleasă cu grijă. Dimineaţa, un frappe la cutie şi alintături. Asta după alintăturile de dinainte de culcare. Asta dupa ciondănelile din timpul filmelor. Multe. Unu după altul. Seri albe, cu geamul deschis şi maşina de spălat zornănind întruna. Ah şi tractorul ăla de frigider!. În camera aia am ţipat, am lămurit şi am fugit. Am stat pe jos scriind poveşti despre oamenii care dau anunţuri în ziar, am dezvoltat un “proect”, am visat, am sperat şi am avut încredere. Am mâncat pe scaune în dimineţi cu roşii tăiate olteneşte pe Anotimpurile lui Vivaldi.

Câteva luni mai târziu, camera aia murea. La foarte puţin timp, întâmplător, a redevenit acasă. Atât de întâmplător şi atât de radical. Alţi oameni. Aceeaşi încărcătură. Alte nopţi pierdute, alt fum de ţigară, altfel de Nutella, niciodata filme, acelaşi pat. Plecări în plină noapte pe străzi vulgare de casino. Altfel de speranţe, altfel de râsete, altfel de înţepături. Camera reînvia. Fără tractorul de frigider, fără maşină de spălat arata mai bine. E mai bine. În camera aia am mâncat seminţe şi multe sarmale. Bune. Am lipit baloane şi ne-am pozat cu tortul. Mi-am dereglat tot sistemul – nu pot să dorm decât după ora 4 când brusc mi se face somn.

În patul ăsta curat e altfel decât câteva etaje mai jos. Aici mă pot lăfăi. Acolo n-o puteam face decât îmbrâţişând. Aici nu e nimeni sus să spună “dă mai încet”, să râdă, să coboare dărmând tot căminul. Aici nu se strigă “Hai Dinamo” şi nu se anunţă dacă la duş se face o “strâmbă” sau nu. Aici nu se ceartă nimeni de la du gunoiul, pune-ţi căştile, spală vasele. Aici la ora 1 se doarme în linişte şi curăţenie. Mă uit la parter şi e haos. Cineva e în duş, în timp ce altcineva face mişto de ăla care e în duş. Cineva ţipă încercând să citească, altcineva pariază înjurând. Cineva vrea căşti, “nu vreau căşti”, “de ce doar eu căşti”. Pune-ţi căştile, nu-i corect, eu te iubesc pe tine şi pe ăsta îl urăsc…etc. Cineva bate la uşă! DAAAAAA!!! Şi intră cineva, nu contează cine, se aşează undeva, nu contează unde, schimbă trei vorbe, cere o ţigară şi pleacă. Se iese din duş. Leta întoarce-te. Ba n-am chiloţi, ba dă-mi prosop, ba stai în banca ta. Se adoarme greu, în jur de ora 4, sau nu se adoarme. Toţi, pe rând unul mai singur decât altul.

Camera de jos e mult prea încărcată acum. Încărcată de sentimente, priviri, ascunzişuri, indiferenţe, toate pur omeneşti, toate laşe, toate în linişte. Câteva glume încă persistă. Camera de jos are acum o altă încărcătură, una negativă. Priviri indiferete pe care le vreau calde, indiferenţe impuse pe care nu le vreau, conştiinţe mult prea încărcate, păreri de rău, conştientizări şi revelaţii. E plină de nu mai pot sau nu mai vreau sau lasă-mă sau aşa şi? sau cum vrei tu sau orice… toate înghiţite, spuse-n barbă sau cui nu trebuie, aruncate sau băgate sub pernă. Camera “mea” moare din nou. Probabil din cauza mea. Tot din cauza mea probabil că murise şi acum un an.

Oho, cât de mult am fost acolo încercând să nu fiu! Încercând să nu mă bag, să nu mă implic ca să nu fie un moment în care trebuie să spun tuturor… nu mai dorm la 003. În camera aia m-am simţit Albă ca Zăpada făcând paturile uriaşilor puturoşi. Am cântat tâmpenii şi mi-am ascuns priviri. În camera aia sunt 4 băieţi. Au fost trei şi era bine. Acuma sunt 4 şi tot un fel de bine e. Toţi patru mă încarcă în sensuri TOTAL diferite.Toţi! Toţi, fiecare în parte, în sensuri diferite dar nu şi egale. Dumnezeule, cât de multe sunt în camera aia! Şi nu înţelege nimeni. Poate doar cei la care fac referirie. Sau poate nici ei. Şi dacă doar ei, atunci e bine. Şi dacă nici voi? Dacă nici măcar voi? Dacă nici voi nu vă prindeţi cât de mult ador camera aia? Cât de mult îmi place mirosul ăla de cacat (nu la propriu) şi parfumurile voastre care se amestecă dimineaţa şi glumele voastre – bune câteodată şi organizarea voastra… Dacă nici voi nu simţiţi cât de mult îmi place să dorm înghesuită de perete… Dacă nici tu nu ştii ce bine dormeam când te ştiam deasupra…

Ce-ar trebui să se întâmple ca să nu moara din nou camera aia plină de mine, de tine şi de tine şi de alţii…? Nimic. A trebuit să mă mut câteva etaje mai sus, să stau cu capul plecat, neînţelegând de ce, pentru cine şi pentru ce atâta moarte în camera aia. Ar trebui măcar să regret ceva. Ceva ce am facut sau ceva ce n-am facut. Dar nu! Sunt atât de goală încât aş putea să mă mint că sunt liberă. E o confuzie des întâlnită!!! Am fugit de acasă fără să vreau. Sunt cam gonită… ce să zic! Simt că mi se strigă “Ieşi afară!” în loc de “Dă-mi prosopul” şi aproape că mă obişnuiesc şi cu asta. Dacă vă întrebaţi de ce scriu toate neroziile astea, de ce aberez, de ce atât de mul şi de ce atât de intim… -deşi ştiu că nu se întreabă nimeni- … e pentru că nu-mi place Anna Gavalda, e pentru că exerciţiile de imaginaţie merg întotdeauna prea departe , e pentru că e două jumate, n-am ce face până la 4 şi nu sunt acasă.

Update de dimineaţă: Aseară am adormit la 4. Dimineaţă pe scări un tip care nu ştia că frecventez căminul m-a întrebat prea răsunător pentru liniştea de pe holuri “Da’ tu ce cauţi în cămin?”. Şi atunci, banal şi clişeic mi-am pus întrebarea “Chiar aşa, eu ce pula mea CAUT în cămin?”. Am coborât la parter, am returnat un tricou, am ieşit, am auzit ţîţîţîit-ul ăla de la uşă, am încălecat pe-o şa, am ajuns la birou… şi v-am scris povestea mea! Chiar de nu-vă-nteresa! Pam-Pam!

Advertisements

5 thoughts on “Ce să faci pân’ la 4, la etajul 7

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s