5 minute de sinceritate, 20 de ani de ochelari

Oftalmologul: Unde e leul? În cușcă sau în afara ei?
Eu, la 4 ani: În primul rând eu nu am văzutniciodată un leu. Și în al doilea rând, de ce mă-ntrebați?
Oftalmologul (cu calm): Bine, Oana. Spune-mi unde este animalul? În încăperea cu linii sau mai departe?
Eu, la 4 ani: Puteți numi cușca, cușcă. Nu sunt proastă. Doar că acesta nu e un leu. În fine. Nu-i în cușcă. E mai departe.
Oftalmologul apasă niște butonașe. Bărbia mea stă înțepenită în aparat, ochii mi se umezesc.
Oftlamologul (cu calm): Acum unde este animalul?
Eu, la 4 ani:  În cușcă.
Oftalmologul (cu calm): Sigur?
Eu, la 4 ani: Acuma de unde să știu eu sigur unde e el?
Oftalmologul (cu calm):Bine, Oana, să schimbăm imaginile.
Oftalmologul apasă niște butonașe. Bărbia mea stă înțepenită în aparat, ochii mi se umezesc.
Oftalmologul (cu calm):  Unde este căsuța? Vezi o căsuță?
Eu, la 4 ani:  Văd! Ia uite mami, ce căsuță!
Mă smulg din aparat. Oftalmologul mă readuce calm(!!!), înapoi.
Eu, la 4 ani:  Tot din asta vreau și eu cu Radu (frate-miu adică). Ne tot chinuim să facem  una dar nu ne iese.
Oftalmolog (cu calm): Căsuța e pe deal, sau mai jos?
Eu la 4 ani: Eu pe deal vreau, ca să nu ajungă apa, dar acuma, unde om putea și noi.
Oftalmologul (cu calm): Fiica dumneavoastră nu prea cooperează.

Mama încurcată îi propune un alt exercițiu care să nu fie la aparate. Știa că nu-mi plac aparatele. Nici acum nu-mi plac. Mai ales alea de la sală. Doctorul îmi dă o carte, îmi acoperă un ochi și mă întreabă. ”E bila în pătrat sau e în afara pătratului?”; ”În pătrat!” zic eu către mama, încercând să complotez cu ea întru a demonstra stupizenia individului. Mama duce deodată mâna la gură și exlamă ”Vai!”. ”Ce-ai, mamă?”, ”Puiule, mai uită-te o dată! E în pătrat sau nu e?”.  Îmi dau seama de gravitatea situație și zic ”Nu e mamă în pătrat, glumeam!”. ”Numai prostii ai învățat de la taică-tu!”, zâmbește mama. Doctorul dă calm pagina (era de un calm că și acum mă scoate din sărite!) și mă întreabă ”Unde e pătratul?” Ei, acum dilemă. Eu îl văd în afară. Dar unde este el de fapt? Dacă eu văd în înseamnă că e afară. Hai că m-am prins. Toate-s pe dos! Convinsă, spun așa, ca de la distanță, ”înăuntru!”. Mama din nou ”Vai!!!”. Eu, nu, nu nu! Stați să mă mai uit o dată. Doctorul dă pagina, îmi dezleagă bandajul ăla de pe ochi, întreabă, răspund, din nou prost, mai dă o pagină și încă una, eu greșesc tot timpul încercând să găsesc răspunsul corect după o logică de Poker. Adică la ghici. Mizam pe tot. Ori cu ochelari, ori fără! Doctorul îmi arată triunghiuri, mărgele, flori, romburi, pătrățele, eu dă-i cu probabilitatea, mama vai!!!, mama încă o data vai!!!, mama vai!!! din nou, eu transpir, el transpiră, ea transpiră, nimeresc una, mama bravo!, doctorul nedumerit, mai nimeresc una, mama din nou bravo!, doctorul din nou nedumerit, greșesc una, doctorul bravo!, mama nedumerită etc. Totul se transformă într-o partidă grosolană de Poker.  Atmosfera pute a confuzie și a picături. Eu stau pe un scăunel rotativ. Mama pe un pat cu celofan, doctorul în picioare. Nu știe nimeni dacă mint sau dacă am o boală nemaiîntâlnită.

Doctorul ia decizia să-mi pună picături și să mă întorc a doua zi să vadă rezultatele. Groaznic.  În ziua aia n-am mai văzut nimic. Doar ceață. Asta mă amețea îngrozitor. Nu știam dacă ceva e aproape sau departe. Nu recunoșteam nici culoarea, nici dimensiunea. Vedeam pete în mișcare. N-am putut să mănânc, n-am putut să mă uit la desene și n-am putut să dorm. Nu pentru că nu vedeam să dorm ci pentru că ajunsesem la  concluzia că dacă minți… e de rău. Dacă minți… e de foarte rău. E cu ceață. Gândeam profund la 4 ani. N-ai ce zice.

Toată noaptea am promis cerului că nu mai mint niciodată. Că n-o să mă mai intereseze cum arăt.Că nu contează cine râde de mine sau nu. Că și dacă nu o să mă iubească nimeni eu n-am să mă supăr. Că dacă voi mai vedea vreodată oameni suferinzi îi voi ajuta. Că dacă cineva are vreun defect nu voi râde niciodată de el. Că dacă cineva mă chinuie pe mine eu nu îl voi chinui pe el. Că voi învăța bine. Că nu voi mai  vreau niciodată să câștig.Că nu o să o mai supăr pe mama. Că nu mai glumesc ca tata etc. numai să văd din nou culori și fețe!

A doua zi m-am dus din nou la aparate. Leul – leu, cușca – cușcă. Casa – casă, dealul – deal. După cinci minute de sinceritate mi se dă rețeta: strabism avansat, hipermetropie, necesită ochelari cu dioptrii +5 la ambii ochi.

Curând fac 20 de ani de când port ochelari și cam tot atâția de când mă lupt cu lista promisiunilor din acea noapte. Reușesc o marte parte din timpul acestei vieți să nu mă intereseze cum arăt dar asta nu cred că era o promisiune productivă. În continuare o supăr pe mama, dar de câștigat nu mai vreau să câștig, de chinuit nu chinui decât pe cei care nu mă chinuie, de iubit, iubesc și da, de obicei oameni suferinzi. Dacă pe mine nu mă iubește nimeni, nu mă supăr, doar fac glume proaste. Ca tata.

De vreun an încoace mi se tot spune să renunț la ochelari. Unii cred că-s mai frumoasă fără, alții cred că nu-s frumoasă nici cu ei nici fără ei, deci ce rost au (?), iar doctorii îmi spun că nu mai am nevoie, că dioptria mea a ajuns la 0,5 ceea ce e normal și că îi pot purta doar la oboseală. Am început să exersez. Stau câte o jumătate de zi fără ei în casă. Doar în casă și doar când sunt singură. Ca atunci când stai fără chiloți. E exact același sentiment de nuditate. Mi se mai întâmplă să-i dau jos și la cafea. Așa spontan. Îi arunc pe masă. Mi se mai întâmplă să și mint. Așa, spontan. Le arunc pe unde-apuc. Fără să înțeleg mare lucru din asta simt că se împlinesc 20 de ani și de când nu prea am mai mințit. Acum însă încep să mă repar!