Să nu se vadă nimic

Odată am făcut o mare prostie. Mă durea ceva și încercam să mă repar. Și cum încercam eu cu toate instrumentele moștenite de la tataia, m-am înțepat cu o furcă. Furca a intrat destul de adânc așa încât am luat grebla și am început să rad. Nimic. Am luat o sapă și am dat ca nebuna până ce mi s-a crăpat inima-n două. Târnacop, hârleț, secure, mătură, făraș. Am dat, am lovit, am măturat. Era soare. Vremea ținea cu mine. De înghețat, nu îngheța nimic, doar aburi ieșeau pierzându-se în spatele casei unde nu mă vedea nimeni. Am spălat totul, ștergând orice urmă pe care ar fi putut să o intuiască cineva. Am cărat găleți de tablă și găleți de plastic, împrumutate de la magazinul cu măsline. Am pus un ciaun pe pirostrii, am dat foc la hlujeni și am așteptat să se-ncălzească apa. Văzusem că așa se face la tăierea porcului. Știam că e util, că totul urma să se înmoaie. Am ras cu cuțitul, am mai ciupit de colo, am mai dat un mesaj cu Sărbători fericite, am mai scos două mațe, am umblat un pic la ficat și am umplut niște goluri din stomac cu câteva paie lăsate acolo de anul trecut.

Inima se zbâtea separat. Jumătate a fugit și s-a ascuns în șură, și jumătate  a ieșit în drum să tragă cu ochiul la un vecin. Am strigat la ele „Măi fetelor, măi! Veniți, măi, înapoi!”. Asta mai mare, voia să rămână acolo, ascunsă-n fân, toată viața. I-am zis „Vino, fată, că nu-ți mai fac nimic! Crede-mă pe cuvânt, vacile n-o să te mănânce! Ele nu poftesc la carne! O să treacă la noapte un câine pe aici și aia ești!”. Ea spera, bleaga, că o să ajungă rumegată de sfânta vacă și că totul se va termina printr-o balegă perfect ecologică. N-a fost așa. Bucata de inimă mai mică, dar mai zdravănă, stătea în drum și trăgea cu urechea. Credea că vorbesc cu ea și se gudura că manifestam un soi de îngrijorare. Zic „nu cu tine vorbesc, bucată deșănțată! Tu te descurci. Mergi și fă-ți de cap! Pe astălaltă o vreau că ea mai ascunde ceva și încă n-am terminat de curățat!”. Le-am așteptat o vreme punând din când în când câte-un cocian pe foc. Zic „lasă-le să-și facă damblaua. Sunt fete tinere, au nevoie de mofturi!”. Aia din drum s-a dus la vecinu și s-a întors repede, promițându-mi că nu mai pleacă niciodată. Asta din șură a scos capul plin de paie și mi-a făcut din mână. Apoi s-a retras la loc. N-am înțeles nimic. Într-un final, de după casă, nu știu cum, au venit amândouă pe jos. Soarele încă ținea cu mine. Nu era noroi, nu era balegă, nu era găinaț. Au apărut curate, le-am pus împreună și le-am aruncat o cană de apă fierbinte. S-au lipit una de alta și, găurite cum erau, au tăcut din gură și s-au pus la loc. Zic „gata cu asta!”.

Așa că am trecut la creier. Ăsta… bățos, nevoie mare! Zice „nu te atinge de mine tu proastă, că eu încă funcționez!”. Zic „Taci! Taci, că tu m-ai băgat în mizeria asta. Îți dau una de nu te vezi!”. Zice „Mai lasă-mă un pic. Un pic! Ce naiba!”. Asta zic și eu, „Ce naiba!” . „Uite, zice, acuma, după ce ai curățat totul, trebuie doar să dai cu cârpa. Da’ știi cum? Până nu se mai vede nimic!”. Apoi îmi promite solmen, ca de fiecare deată, că o să fie ca înainte. Să am încredere, că știe el ce face. Și atunci, în marea prostie pe care am făcut-o curățând, din păcate, și ceea ce nu trebuia curățat, am încercat! Am forțat nota cât să ajung și la creier. Zic „ăsta-i momentul!”. Nelăsându-mă înduplecată de vorbele lui, am luat un cherpedin și o sârmă de agățat capul de la porc. E o sârmă specială. Am dat să-l desfac, să extrag câteva imagini și să-i fac și lui măcar o spălătură. Scurtă. Cu apa care deja fierbea în ciaunul moștenit. L-am crăpat puțin. L-am fisurat, mai bine zis și, când să torn niște apă clocotită, sună telefonul: „Sărbători fericite!”. Pe ăsta îl bufnește râsul, prinde răgaz și se închide la loc. Destul de bulversat, ușor încețoșat de la trei picături fierbinți, devine serios și zice „Ai belit-o!”. Eu mă enervez și îi dau una cât să tacă pe veci. Ăsta, evident, nu se lasă, neam! Bolborosește verzi și uscate. Baliverne pe care le-am tot auzit, le-am tot răstălmăcit. Într-un final, m-am lăsat păgubașă, iar el a câștigat fără pic de mândire. N-a râs, n-a zâmbit, n-a făcut nici măcar o glumă proastă. A tăcut și m-a ținut, deloc senzual, priponită de-un par. Și iată-mă și acum, dreaptă, cu oasele tari, uscată de la atâta frecat, îmbrăcată într-un pulover larg, pe care îl port ca să nu se vadă nimic.

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s