un munte vs. un munte

În liceu profa de franceză mi-a zis „ești un munte de nesimțire, Nicoleta! Asta ești!”. Exact așa mi-a zis. Și a repetat nazal „un munte de ne-sim-ți-re”. Stăteam în picioare cu cele 100 de kile ale mele și îmi bătea inima ca la turci. Am ripostat obraznic și am luat loc în bancă. Asta eram atunci; asta descopăr că nu mai sunt acum;  o  grasă obraznică; un munte pe care – cu două vorbe sensibile –  l-ai câștiga instant.

Aș vrea să fi urlat atunci „sunt un munte de senisbilitatea, domana, asta sunt”. Cred că aș fi impresionat-o. În fond, era și ea  cât se poate de sensibliă de vreme ce-și punea nervii la încercare cu o puștoaică de 17 ani; de vreme ce de Crăciun plângea la colinde și apoi ne ardea câte un 3 la fiecare. Sigur, atunci nu înțelegeam că marea luptă a omenirii constă în cine își ascunde vulnerabilitatea mai bine. Dar am avut timp să învăț mai târziu nu numai că a ascunde e o formă de putere ci și că vulnerabilitate în sine poate deveni o armă.

Când am făcut reclamație la director cum că profa de franceză ne terorizează psihic, femeia a venit a doua zi încărcată de singurătatea ei. Ne-a zis foarte clar că e fericită și divorțată dar ne-a lăsat să înțelegem că băiatul ei avocat! nu prea o sună. Avea niște mărgele mari și galbene și ochii ăia verzi erau mai încărcați ca niciodată. Auzise că noi spuneam despre ea că e o frustrată. Iar ea a ținut să ne explice de la catedră că nu e. Singura problemă era că noi eram proști. N-am contrazis-o niciodată în ceea ce mă privește dar pe undeva toată lupta asta era o ecuație simplă din care reieșea, invariabil, că ea e o femeie singură. Avea să mă câștige cu asta. Căci la 100 de kile știam și eu, chiar dacă foarte fraged cum e să vrei să te iubească dracului cineva. Am devenit  pe ascuns, empatică și am iertat-o. Pe atunci n-aveam însă curajul să și arăt asta, așa că, de dragul rebeliunii m-am luptat cu ea până în pânzele albe, până în ziua bacului când toți am luat 10 la franceză și ne-am gandit să-i punem rezultatele în poștă.

Pe scurt, aveam să înțeleg, că după o vârstă (poate), nu te mai bați în „cine e mai puternic”, ci în „cine e mai sensibil”. În orice tip de interacțiune umană se ajunge – ciudat nu? – la momentul în care vulnerabilitatea devine chiar arma cu care poți câștiga. Aproape perfid, la limita sincerității,  aveam să aflu din conjuncturi variate că treaba asta cu sensibilitatea e cu două tăișuri pe care nu ai cum să le eviți. „În fond, sunt foarte puțini oameni sănătoși în jurul dumnevaoastră” cum ar zice psihanalistul meu, sau „suntem toți fucked up” cum ar zice prietenul meu de la cafea.

În liceu totuși alesesem, pentru o lungă bucată de vreme să-l ascult pe taică-miu. Să nu fiu slabă, să nu fiu fraieră, să nu pun suflet și în pricinipiu să fiu bărbat. Nici atunci și nici acum nu am înțeles de ce lângă toate astea apărea obsesiv ideea de a fi bărbat, căci aș putea să dau câteva exemple eleocvente de bărbați care… mă rog. Puteam deci să înfrunt multe, întărită constant de un tată care și-a dorit puterea. Și dacă el n-a avut-o… să o aibă copiii. Și dacă frate-miu n-a avut-o,  să o am eu. Așa ajunsesem ca în liceu (și ceva vreme după) să mă lupt cu orice. Chiar și când nu era cazul. A te ascunde și a riposta. Erau două verbe care m-au urmărit o lungă bucată de vreme. Dar în liceu asta era frumos. Asta făcea – de fapt – să lege și marile prietenii. Și atunci, ca și acum, oamenii se întâlneau în vulnerabilități. Și de acolo începeau să se iubească. Dar (și) asta – aveam să descopăr mai târziu- depinde de o oareșce maturitate.

Am ieșit deci cu note scăzute la purtare, absențe numărate cu mirare de fiecare profesor și un renume de care mi-ar putea fi rușine acum, dar mă știu, nu eram decât un munte de sensibilitate. Prin comparație aș spune că în adolescență aveam mult mai mult curaj decât acum. Mi-e teamă că m-aș afla însă într-o regretabilă eroare. Căci eu n-aveam curaj. Eu aveam tupeu. Și tupeu să te bați cu vulnerabilitatea altuia, nu se cade să (mai) ai. Nu e frumos. Curajul pare azi o altă mâncare de pește.   

De curând am băut o cafea cu un tip în fața căruia m-am arătat, ca de obicei, proastă. În traducere liberă vulnerabilă, dar n-aș vrea să fac uz de acest cuvânt. El m-a liniștit și mi-a zis că și el e prost. Sigur că aproape începusem să ne batem în cine e mai prost, adică mai sensibil, și cine are totuși mai multe traume și complexe, dar ca doi oameni deștepți și fără interese de mari prietenii am preferat să râdem și să ne despărțim cuviincios. „Nu mai e mult până când o să recunoaștem toți că suntem fucked up” mi-am zis. Abia atunci jocul va deveni interesant și vom fi luați prin surprindere. Abia atunci vom lăsa loc întâmplării. Și tot de curând aflu că curaj vine de la cœur (inimă). Pe românește să ai curaj însemnă să faci pară-se, ce-ți zice inima. Și cam aici începe nebunia. Căci eu nu fac altceva decât să mă întreb: cum putem să ne-o ardem toți pe tupeu când toată copilăria ne-am ars-o cu „de ce mă strângi în pumnul tău…tu nu știi oare că-s mic și eu și că mă doare?”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s